SONATE

      - Sonata I -
                 Pentru o expoziţie
Tot univesul este al meu.
Vi-l dăruiesc
E scopul expoziţiei.
Fiţi siguri că nu vă înşelaţi;
Sunt pictor,
Şi vă prezint acum
Tablou după tablou,
Ofranda mea de culori
Ca-n sonatele lui Chopin;
Aici este pictat un cântec
În măsura unică a inimii mele.
Aici este o lacrimă
Din cerul perfect.
Aici sunt umbrele neliniştite
Ale Deltei cu pescari.
Aici sunt florile de câmp -
Culorile sonore ale existenţei mele;
Pe toate acestea vi le dăruiesc !


        - Sonata II -
              Pentru o expoziţie

Sus pe înălţimi
Amurgul se agaţă
De spinările copacilor,
Se ascunde în liliacul violet...
Crizantemele-s ciufulite
De vântul amărui.
Şi fructele de toamnă
Respiră calm,
Ca’ntr-o natură moartă.
Frumos şi fără nume,
Splendid decor sonor
Cu misterele pentru care
Încă nu s-au învăţat cuvinte;
Cu dorinţele cărora
Încă nu ştiu ce sens să le dau
Şi -
Cu partea neştiută din noi:
Aş spune -
Ultimul tablou !


    - Sonată de suflet -

Cerul meu privea spre stele...
Stele mari și stele mici.
Mă privea cu ochii morţii -
Astrul meu un Con numit.
Cerul meu iartă cu ploaia...
Ploaie repede înfrântă -
Ploaia mea cânta prin stropi
Muzică necunoscută.
Muntele simţea prin ram...
Ramuri verzi, ramuri uscate...
Eu vedeam prin ochii minţii,
Muzica şoptită-n şoapte...


     - Sonata ochilor –

Iubesc ochii de orice culoare ar fi:
Cei ce văd lumea pentru mine
Şi-mi descriu natura:
Cu nume de flori, arbori şi cărări.
Cu nume de ape de-albastru şi verde:
Cu nume de ploaie și trăsnet și tunet...
Cu nume de îngheţ, și iarnă şi ger;
Cu nume de alb - de alb imaculat;
Cu nume de dor de suflet adorat.


    - Sonata anotimpurilor -

Mi-e dor de primăvara crudă,
Cu verde prins ca la cercel
Când totul naşte prinde viaţă,
Mi-e dor de primul ghiocel.
Mi-e dor de frunza de mesteacăn,
Mi-e dor de grânele-aurii;
Mi-e dor de ochii ierbii-n rouă,
De stropii ploii cenuşii...
Mi-e dor de foşnetul pădurii
Cu frunza arămiu căzând,
Mi-e dor de Dunărea ce-şi varsă,
Valu’n malul ei cel sfânt.
Mi-e dor când toamna poposeşte
Cu gând incendiat, pământul
Cu frunze galbene căzute-n codru,
Şi-n holdă-i pârguit tot fructul.
Mi-e dor de iarna sidefie
Cu-albastru’zare sau cu violet smălţat.
Mi-e dor de fulgii mlădioşi
Ce plâng metalic, cadenţat.
Mi-e dor de focul care arde,
Eu să fiu lângă fereastră,
Să văd afară cum tot ninge...
S-ascult încet Sonata noastră !