SONATE

      - Sonata I -
                 Pentru o expoziţie
Tot univesul este al meu.
Vi-l dăruiesc
E scopul expoziţiei.
Fiţi siguri că nu vă înşelaţi;
Sunt pictor,
Şi vă prezint acum
Tablou după tablou,
Ofranda mea de culori
Ca-n sonatele lui Chopin;
Aici este pictat un cântec
În măsura unică a inimii mele.
Aici este o lacrimă
Din cerul perfect.
Aici sunt umbrele neliniştite
Ale Deltei cu pescari.
Aici sunt florile de câmp -
Culorile sonore ale existenţei mele;
Pe toate acestea vi le dăruiesc !


        - Sonata II -
              Pentru o expoziţie

Sus pe înălţimi
Amurgul se agaţă
De spinările copacilor,
Se ascunde în liliacul violet...
Crizantemele-s ciufulite
De vântul amărui.
Şi fructele de toamnă
Respiră calm,
Ca’ntr-o natură moartă.
Frumos şi fără nume,
Splendid decor sonor
Cu misterele pentru care
Încă nu s-au învăţat cuvinte;
Cu dorinţele cărora
Încă nu ştiu ce sens să le dau
Şi -
Cu partea neştiută din noi:
Aş spune -
Ultimul tablou !


    - Sonată de suflet -

Cerul meu privea spre stele...
Stele mari și stele mici.
Mă privea cu ochii morţii -
Astrul meu un Con numit.
Cerul meu iartă cu ploaia...
Ploaie repede înfrântă -
Ploaia mea cânta prin stropi
Muzică necunoscută.
Muntele simţea prin ram...
Ramuri verzi, ramuri uscate...
Eu vedeam prin ochii minţii,
Muzica şoptită-n şoapte...


     - Sonata ochilor –

Iubesc ochii de orice culoare ar fi:
Cei ce văd lumea pentru mine
Şi-mi descriu natura:
Cu nume de flori, arbori şi cărări.
Cu nume de ape de-albastru şi verde:
Cu nume de ploaie și trăsnet și tunet...
Cu nume de îngheţ, și iarnă şi ger;
Cu nume de alb - de alb imaculat;
Cu nume de dor de suflet adorat.


    - Sonata anotimpurilor -

Mi-e dor de primăvara crudă,
Cu verde prins ca la cercel
Când totul naşte prinde viaţă,
Mi-e dor de primul ghiocel.
Mi-e dor de frunza de mesteacăn,
Mi-e dor de grânele-aurii;
Mi-e dor de ochii ierbii-n rouă,
De stropii ploii cenuşii...
Mi-e dor de foşnetul pădurii
Cu frunza arămiu căzând,
Mi-e dor de Dunărea ce-şi varsă,
Valu’n malul ei cel sfânt.
Mi-e dor când toamna poposeşte
Cu gând incendiat, pământul
Cu frunze galbene căzute-n codru,
Şi-n holdă-i pârguit tot fructul.
Mi-e dor de iarna sidefie
Cu-albastru’zare sau cu violet smălţat.
Mi-e dor de fulgii mlădioşi
Ce plâng metalic, cadenţat.
Mi-e dor de focul care arde,
Eu să fiu lângă fereastră,
Să văd afară cum tot ninge...
S-ascult încet Sonata noastră !

MAMA

                                       Mama


       ,, Mi-ai cântat în ceasuri grele cântecele duioșiei
       De-ai trezit în al meu Suflet cald-fiorul poeziei!
       Mi-ai citit în ceasuri sfinte stihuri vechilor Cazanii
       Răsărind credința-n Suflet ca s-o crească-n urmă anii! ,,
                                           Vasile Militaru / Mama

       Am început cu aceste versuri, considerând-o pe mama ca pe un Înger coborât din Cer, aducându-mă pe lume ca pe cel mai frumos dar, dăruit de Dumnezeu, lucrul cel mai frumos și cel mai trainic pe care-l găsește în fiecare zi.
Femeia, este cea mai frumoasă chemare și cea mai înaltă demnitate din lume atunci când slujește lui Dumnezeu, în mijlocul familiei sale, având grijă de bărbatul ei și de copii săi.
Femeia, oriunde s-ar arăta în activitățile sociale – poate fi înlocuită, însă rolul ei de mamă nu poate fi înlocuit niciodată. Mama, este cea mai mare comoară a sensibilității și imaginației noastre; este moștenirea directă și modelatoarea sufletului nostru spre a fi bun, curat, cinstit, blând, iubitor de credință și cunoaștere.  În ochii oricărei mame, arde de fiecare dată lacrima recunoștinței față de Dumnezeu atunci când vede că ființa iubită căruia i-a dat viață, îi îndestulează sufletul prin bucurii.
       O femeie are sau nu preț, dacă a dat naștere sau a crescut ori nu, un copil !
       Să ne gândim că rânduri de generații au crescut pe brațele mamelor, s-au hrănit de la sânul lor și au primit din sufletele și îndemnurile lor, toate cele bune și cele rele pentru a înfrunta viața. Acolo unde lipsește femeia, acolo unde lipsește mama, ea nu poate fi înlocuită cu nimic!
Și dacă oricare mari silințe zidite ori descoperite au fost aduse pe pământ de priceperea și iscusința bărbaților, asta se datorează tot femeii, mamele lor.
       Femeia, nu a cruțat nimic: nici pentru fericirea bărbatului ei și nici pentru creșterea copilului ei. Ca să ajungă la acest înalt și demn scop al vieții, femeia ori mama nu a cruțat nici sănătate, nici liniște, nici avere, nici fericirea pământească. În întregul univers sunt multe minuni. Capodopera creațiunii acestui univers – este femeia, este inima de mamă. O mamă bună, face mai mult decât o mie de profesori ori școli alese. Stând să cugetăm mai profund, putem vedea că lumea ar putea trăi dacă n-ar fi femei muncitoare, croitorese, bucătărese, doctorițe, avocate, profesoare, cântărețe, artiste ori poetese … însă lumea ar înceta de-a mai trăi, dacă n-ar fi mama. Dragostea de mamă trăiește aici și dincolo de moarte.
       Mama, ne modelează sufletul în cele mai diferite forme.
       Mama, nu ne lasă să ne aplecăm după voia vântului ori a furtunii.
       Mama, ne ține aproape; ne sprijină, ne îngrijește cu atenție să avem roadele cele mai bune.
       Primul gângurit al unui prunc, este mama.
Atunci când crește mai mare și se află în primejdie, pe mama o strigă. Când este la școală și vrea să-și arate notele ori premiile, la mamă vine ! Când vrea să pășească în viață, când este obosit ori îndurerat, la mamă vine: fiindcă nimeni nu-i poate aduce o mângâiere ori să-i descrețească fruntea decât mama. Numele scump de mamă, este cel dintâi și cel de pe urmă cuvânt rostit de oricare pământean.
       Azi de de ziua mamei, dăruiesc mamei mele și mamelor în viață, flori, zâmbete și bucurii. Celor ce n-au mai trăit încă să se bucure de gloria și vrednicia fiilor sau fiicelor lor, le pun o frunză de laur la picioare.

 

Din cărțile mele editate