Visam să-ți scriu pe-o frunză
Lui Eminescu,
Visam să-ți scriu pe-o frunză, Eminul meu iubit,
pe la apusul serii când tu vei fi murit.
visam să îți mai spun, din tainele ascunse
de dorul cel știut, pentru tine ce-am avut.
Am visat că vin la tine cu crenguțe de alun
taina să-mi răstălmăcești, prin ce-i rău și ce e bun.
la umbra pădurii de pin mi-aș dori să fiu,
să împărtășesc cuvântul din cele ce scriu!
Am întrebat ieri vântul
Am întrebat ieri vântul de ce bate-n codrul tău?
sunt când vesel, sunt când trist, n-am văzut ochiul său.
el, e risipit în scris pe sub geana de lumină,
cu gândul mângâie norii când e hotărât să vină.
vine ca frunza-n cădere cu lumina pe-al său chip,
și ca valul precum cerul țărmul mării de nisip.
Am întrebat ieri vântul, dacă-ai fost astăzi prin codru,
mi-a răspuns că ești mereu și tot cânți din depărtări
pentru toți îndrăgostiții din acele patru zări.
alinți ochii prin cuvinte din poveștile de dor
și ștergi lacrimile sfinte, amantelor care mor!
Poem pentru universul tău
Eminule, poezia-ți este despre mare, cer și stele,
codri și ape celeste, câmpuri largi de albăstrele .
din tainele dorințelor prin poeme neuitate ,
ai fost mirul poeților pentru inimi tulburate.
Eminule, poezia ta sfântă sclipește elegia tuturor,
prin Rugă Maicii Domnului și îngeri păzitori.
din zâmbetul tău luminat, dorul ți-a ars pâlpâind
lângă floarea cea albastră ce Bălăucăi ai dăruit!
Poetul meu neînțeles
Poetul meu neînțeles, din mare adevăr
cuvintele-ți scrise au ars, pe rug de nemuriri.
ai primenit ființe prin tainele iubirii,
citindu-te-n emoții în clipa despărțirii.
De la tine am primit cuminecătura
din frumusețea eternă, cum ți-a fost făptura!
ai cuprins tot necuprinsul, inima gândului
cuvinte pentru oricare, prin citirea Luceafărului.
Flori albastre și mai albe, păsărele suspinând
printre ramuri visătoare, și sub stele adormind.
zorelele înflorite frumos le-ai cântat,
și rochița rândunicii de sub cerul luminat.
Ruga cea adevărată din diversitatea lumii
iubită și adorată de ochiul luminii!
sub țesături mărunte de cuvinte hărăzite,
făcuta-i tu din ele și frunzele să cânte!
Ne-ai plimbat în timp și spațiu și-n lumina dintre aștri,
în adâncul pământului, sărutul mormântului.
ne-ai plimbat prin poezie, prin iubirea trecătoare
prin versul netrecător, pentru lumea viitoare!
Mărite Eminescu
Înveșnicește-mă să-ți scriu, Mărite Eminescu
nemărginire de cuvinte și să-ți citesc din versul tău.
vers închinat florilor albastre și lacrimilor mute ,
codrilor verzi-cafenii, unde păsări stau să cânte.
Înveșnicește-mă să-ți scriu, Mărite Eminescu
cu fiecare dimineață, prin răsărit de soare,
seara la apus, ori noaptea când totul doarme.
Înveșnicește-mă să-ți scriu, Mărite Eminescu,
sub Luceafărul de Sus ce ochiul nu și-a stins.
Când stau la malul mării culcată pe nisip
sub clar de lună, privesc la el cu dor și cu alint.
Mărite Eminescu, înveșnicește-mă să-ți scriu!
Lui Eminescu,
Visam să-ți scriu pe-o frunză, Eminul meu iubit,
pe la apusul serii când tu vei fi murit.
visam să îți mai spun, din tainele ascunse
de dorul cel știut, pentru tine ce-am avut.
Am visat că vin la tine cu crenguțe de alun
taina să-mi răstălmăcești, prin ce-i rău și ce e bun.
la umbra pădurii de pin mi-aș dori să fiu,
să împărtășesc cuvântul din cele ce scriu!
Am întrebat ieri vântul
Am întrebat ieri vântul de ce bate-n codrul tău?
sunt când vesel, sunt când trist, n-am văzut ochiul său.
el, e risipit în scris pe sub geana de lumină,
cu gândul mângâie norii când e hotărât să vină.
vine ca frunza-n cădere cu lumina pe-al său chip,
și ca valul precum cerul țărmul mării de nisip.
Am întrebat ieri vântul, dacă-ai fost astăzi prin codru,
mi-a răspuns că ești mereu și tot cânți din depărtări
pentru toți îndrăgostiții din acele patru zări.
alinți ochii prin cuvinte din poveștile de dor
și ștergi lacrimile sfinte, amantelor care mor!
Poem pentru universul tău
Eminule, poezia-ți este despre mare, cer și stele,
codri și ape celeste, câmpuri largi de albăstrele .
din tainele dorințelor prin poeme neuitate ,
ai fost mirul poeților pentru inimi tulburate.
Eminule, poezia ta sfântă sclipește elegia tuturor,
prin Rugă Maicii Domnului și îngeri păzitori.
din zâmbetul tău luminat, dorul ți-a ars pâlpâind
lângă floarea cea albastră ce Bălăucăi ai dăruit!
Poetul meu neînțeles
Poetul meu neînțeles, din mare adevăr
cuvintele-ți scrise au ars, pe rug de nemuriri.
ai primenit ființe prin tainele iubirii,
citindu-te-n emoții în clipa despărțirii.
De la tine am primit cuminecătura
din frumusețea eternă, cum ți-a fost făptura!
ai cuprins tot necuprinsul, inima gândului
cuvinte pentru oricare, prin citirea Luceafărului.
Flori albastre și mai albe, păsărele suspinând
printre ramuri visătoare, și sub stele adormind.
zorelele înflorite frumos le-ai cântat,
și rochița rândunicii de sub cerul luminat.
Ruga cea adevărată din diversitatea lumii
iubită și adorată de ochiul luminii!
sub țesături mărunte de cuvinte hărăzite,
făcuta-i tu din ele și frunzele să cânte!
Ne-ai plimbat în timp și spațiu și-n lumina dintre aștri,
în adâncul pământului, sărutul mormântului.
ne-ai plimbat prin poezie, prin iubirea trecătoare
prin versul netrecător, pentru lumea viitoare!
Mărite Eminescu
Înveșnicește-mă să-ți scriu, Mărite Eminescu
nemărginire de cuvinte și să-ți citesc din versul tău.
vers închinat florilor albastre și lacrimilor mute ,
codrilor verzi-cafenii, unde păsări stau să cânte.
Înveșnicește-mă să-ți scriu, Mărite Eminescu
cu fiecare dimineață, prin răsărit de soare,
seara la apus, ori noaptea când totul doarme.
Înveșnicește-mă să-ți scriu, Mărite Eminescu,
sub Luceafărul de Sus ce ochiul nu și-a stins.
Când stau la malul mării culcată pe nisip
sub clar de lună, privesc la el cu dor și cu alint.
Mărite Eminescu, înveșnicește-mă să-ți scriu!
