O întâlnire de suflet

                                           



       În data de 10 septembrie 2019, sub egida ”Asociația Scriitorilor Români din Austria”, conusă de scriitoarea Daniela Gumann și Centrul Cultural Mihai Eminescu din București, a avut loc un eveniment cultural de prestigiu sub numele de ”ROMÂNIA CITEȘTE”.
La aceste eveniment au participat  scriitori romîni din diaspora  ( Italia, Franța, Republica Moldova ) cât și din România, veniți din diferite orașe ale țării; Brăila, București, Galați, Botoșani, Iași, Vaslui, Constanța. Moderatorul acestui eveniment a fost scriitoarea Daniela Gumann și distinsa actriță  Doina Ghițescu, un om talentat care recită inconfundabil! Cu ani în urmă, la o întâlnire de Cenaclu Literar – Cetatea lui Bucur, cenaclu care face parte din L.S.R. care avea activități printre altele și la Biblioteca Metropolitană  Mihail Sadoveanu din București, Domnia Sa, mi-a recitat câteva poezii din cartea, apărută în același an 201, ”Poezii pastelate”. Recitalul, a fost dumnezeește!
Atât de mult m-a bucurat deoarece și acum îmi aduc aminte cu mare drag.
       Acum, la această întâlnire a acestui eveniment de prestigiu ”ROMÂNIA CITEȘTE”, au participat scriitori de prestigiu, membri și nemembri în Uniunea  Scriitorilor din România; poeți și prozatori de talent, mulți dintre Domniile Lor, fiindu-mi prieteni, lucru  care mă onorează.  Printre cei care au fost prezenți și au vorbit despre sfânta carte, despre scrierile dânșilor, tipărit și citit, au fost: Ștefan Dumitrescu, Vasile Poenaru, Daniela Gumann, Constantin Gumann, Cristina Crețu, Liliana Liciu, Evelyne Croitoru, Constanța Abălașei-Donosă, Liliana Albu, Maria Filipoiu, artistul plastic Mihai Cătruna, Ștefania Scurtu,  Emil Cremur, Ștefan Mârzac, Florentina Niță, Coriolan Păunescu, Ioana Sandu – pofesoară și solistă cu o voce de aur, dar și mulți alți iubitori de cultură și frumos.
După ce, fiecare dintre invitați au vorbit fiecare despre scrierile lor citind o poezie sau o proză scurtă, cei care au avut disponibile cărți personale, au oferit cu bucurie, semn că în România se citește și se face cultură. Așa mi-am tămăduit și eu sufletul cu două exemplare! Cartea  ”O carte pentru primăvara mea”, autor Cristina Crețu, și Revista
”e m i n e s c i a n a”, fondată de Mihai Cătrună.

                                          O carte pentru primăvara mea

       ”O carte pentru primăvara mea”, aparține autoarei Crisina Crețu, poet și prozator . Aceasta a părut la Ed. EIKON, București, anul 2017. Prefața este semnată de inegalabilul critic literar, Alex. Ștefănescu. Printre altele, Domnia Sa, spune despre scrisul Cristinei Crețu: ” Cristina Crețu, nu alunecă în idilism. Ea are o libertate interioară și o naturalețe  care conferă prospețime fiecărei evocări.”

   
       Evocările din carte sunt scurte, fiecare având fascinația sa. Pe rând pe rând, voi aminti prozele scrise de  Cristina Crețu în această carte: ”Am coborât dintr-un tablou, Semnul, Cenușa arsă, O ploaie de vară, Șerpi de alge, Când voi fi și eu, M-am născut într-o zi mohorâtă,  Udriște, Roadele mele, Aici mi-am lăsat tinerețea, Cămașă nouă pentru suflet”.
Frumos și sincer se destăinuie Cristina Crețu în ”Prolog” ( un argument pentru  scrierea acestei cărți, în care-și pune gândurile cu har și talent ). Iată!
       ” Am apărut târziu în familia mea, după 15 ani față de întâiul născut, 12 ani față de al doilea și opt față de un frate care a murit la sânul mamei ,sugând. Era duminică și îmi plăceau duminicile, pentru că mama se ducea la târg la Drăgănești și-mi aducea de fiecare dată, o salbă de turtă dulce. Odată de Crăciun, tata mi-a dăruit cartea  ”Sindbard marinarul”. L-am pupat până l-am albit. Știu că m-am uitat cu uimire la el, iar el îmi zâmbea cu blândețe.  Aveam vreo cinci ani. Mama încălzea apă în sobă, aducea un lighean și mă punea să-i spăl picioarele înghețate . Stăteam în genunchi și îi spălam picioarele obosite  iar tata mă mângâia pe creștet. Am ascuns într-un colț al inimii întreaga mea copilărie. Așa am simțit când am scris aceast mic volum de proză. Și aici sunt tot eu. M-am lăsat dusă de amintiri și m-am revăzut cu ochii adultului , retrăindu-le până la lacrimi.
Toți suntem eroii vieților noastre . În anul 2000, după ce am strâns din dinți vreo patru ani, am reușit să-mi cumpăr un apartament micuț. Înainte să-l am, visam o cămăruță,cam cât este holul, un loc în care să mă întind sau măcar să stau în picioare, dar să fie al meu.”
       Cât de frumos descrie Cristina Crețu, în fiecare mică proză, schimbările sale de tot felul în această viață! În același timp arată slujirea sa pentru tot ce a trebuit să abordeze ori să înfrunte pentru toți apropiații de suflet, ori pentru cei mai îndepărtați. Singurul ei lucru care i-a rămas sfânt până acum  este nădejdea, visul și rugăciunea  care i-au împlinit pe rând îmbrăcămintea ideală și potrivită! Cristina Crețu, rămâi așa cum îți este menirea și cum te-au lăsat părinții tăi, îmbrăcată în haina lui Hristos!
Felul cum ne percepe lumea pe fiecare dintre noi prin ceea ce facem, ori prin ceea ce lăsăm  în urma noastră, este și apropierea de Dumnezeu.Acesta, este cel mai mare prilej de bucurie!



                                            ” e m i n e s c i a n a ”


       Țin în mâini, Revista ” e m i n e s c i a n a ” Anul III, Nr. 3/14 – 2019. Fondator Mihai Cătrună.
Redactor șef; prof. Mirela Tolbaru
Redactori; Liliana Pintea, Gheorghe Stroia, Ecaterina Mihai, Ana Maria Dârțu.
Grafică; Mihai Cătrună
Ilustrații; Mihai Cătrună
       Fondată de un ochi avizat  în arta plastică, graficianul Mihai Cătrună, în această revistă apar articole despre arta plastică, cosmogonie, educație spirituală, muzică, teatru și altele, toate având un interes aparte pentru citit și studiu atât în diaspora, cât și în România. Între coperțile acestei reviste am întâlnit nume cunoscute în poezia și proza românească și de pretuitindeni. Nume mai puțin cunoscute, cărora revista le face o promovare  generoasă, dar și artiști plastici care înnobilează paginile acesteia.
Toate numele la un loc sunt: Mihai Cornaci, Cornelia Viziteu, Elena Buldum, Liliana Liciu, Nicolae Iosub, Daria Șișu Ploieșteanu,  Gina Zaharia, Silviu Enescu, Mariana Grigore,  Mariana Adăscăliței, Ana Onică, Daniela Gumann, Emilia Stroe, Evelyne Croitoru, Dunia Pălăngeanu, Nicolae Vălăreanu Sârbu, Felicia Jurcă, Samuel Pescariu, Cristian Petre Bălan, Mirela Vișan; Domniile Lor, servesc cuvântul, fapta și înfloresc  lucrurile așa cum stau în lumea culturală. Mentorul acestei reviste, fondatorul ei Mihai Cătrună, semnează coperta I și IV, dar și grafica interioară, ceea ce face cu putință ca textele revistei să fie puse într-o lumină aparte sub grafica Domniei Sale. Trebuie subliniat faptul că sunt extrem de surprinsă  de felul cum arată revista, dacă fac comparație cu alte reviste tipărite  pe care le-am văzut de-alungul vremii.
Asta înseamnă că ” e m i n e s c i a n a ”, este pregătită îndeajuns spre abordarea și a altor teme. Revista este larg deschisă pentru oricine face cultură cu har șidăruiește cuy mult darg din paharul bucuriei. Granița dintre natural și sintetic se estompează devenind arbitrară! Harul și munca fondatorului Mihai Cătrună, devine un flux de experiențe și trăiri, deschis oricărui om de cultură, printr-o stare de bine, de bucurie față de  aproapele său. Un om ales de Dumnezeu, nu ignoră, nu este pătimaș ori poate răzbunător. Un om ales de Dumnezeu, transmite cu ușurință sentimentele sale celor din jurul său.Printre acești oamnei de numără și Mihai Cătrună!

          16 Octombrie 2019
Constanța Abălașei-Donosă

MĂRITE EMINESCU poeme

Visam să-ți scriu pe-o frunză
                                 Lui Eminescu,
Visam să-ți scriu pe-o frunză, Eminul meu iubit,
pe la apusul serii când tu vei fi murit.
visam să îți mai spun, din tainele ascunse
de dorul cel știut, pentru tine ce-am avut.

Am visat că vin la tine cu crenguțe de alun
taina să-mi răstălmăcești, prin ce-i rău și ce e bun. 
la umbra pădurii de pin mi-aș dori să fiu,
să împărtășesc cuvântul din cele ce scriu!


       Am întrebat ieri vântul
 Am întrebat ieri vântul de ce bate-n codrul tău?
sunt când vesel, sunt când trist, n-am văzut ochiul său.
el, e risipit în scris pe sub geana de lumină, 
cu gândul mângâie norii când e hotărât să vină. 
vine ca frunza-n cădere cu lumina pe-al său chip,
și ca valul precum cerul țărmul mării de nisip.

Am întrebat ieri vântul, dacă-ai fost astăzi prin codru,
mi-a răspuns că ești mereu și tot cânți din depărtări
pentru toți îndrăgostiții din acele patru zări.
alinți ochii prin cuvinte din poveștile de dor
și ștergi lacrimile sfinte, amantelor care mor!

               Poem pentru universul  tău 

Eminule, poezia-ți este despre mare, cer și stele,
codri și ape celeste, câmpuri largi de albăstrele .
din tainele dorințelor prin poeme neuitate ,
ai fost mirul poeților pentru inimi tulburate.

Eminule, poezia ta sfântă sclipește elegia tuturor, 
prin Rugă Maicii Domnului și îngeri păzitori.
din zâmbetul tău luminat, dorul ți-a ars pâlpâind
lângă floarea cea albastră ce Bălăucăi ai dăruit!    


                  Poetul meu neînțeles

Poetul meu neînțeles, din mare adevăr
cuvintele-ți scrise au ars, pe rug de nemuriri.
ai primenit ființe prin tainele iubirii, 
citindu-te-n emoții în clipa despărțirii.
De la tine am primit cuminecătura
din frumusețea eternă, cum ți-a fost făptura!
ai cuprins tot necuprinsul, inima gândului
cuvinte pentru oricare, prin citirea Luceafărului.

Flori albastre și mai albe, păsărele suspinând
printre ramuri visătoare, și sub stele adormind.
zorelele înflorite frumos le-ai cântat,
și rochița rândunicii de sub cerul luminat.
Ruga cea adevărată din diversitatea lumii
iubită și adorată de ochiul luminii!
sub țesături mărunte de cuvinte hărăzite,
făcuta-i tu din ele și frunzele să cânte!
Ne-ai plimbat în timp și spațiu și-n lumina dintre aștri,
în adâncul pământului, sărutul mormântului.
ne-ai plimbat prin poezie, prin iubirea trecătoare
prin versul netrecător, pentru lumea viitoare!    


   
       Mărite Eminescu   

Înveșnicește-mă să-ți scriu, Mărite Eminescu
nemărginire de cuvinte și să-ți citesc din versul tău. 
vers închinat florilor albastre și lacrimilor mute ,
codrilor verzi-cafenii, unde păsări stau să cânte.
Înveșnicește-mă să-ți scriu, Mărite Eminescu
cu fiecare dimineață, prin răsărit de soare, 
seara la apus, ori noaptea când totul doarme.
Înveșnicește-mă să-ți scriu, Mărite Eminescu,
sub Luceafărul de Sus ce ochiul nu și-a stins.
Când stau la malul mării culcată pe nisip
sub clar de lună, privesc la el cu dor și cu alint.
Mărite Eminescu, înveșnicește-mă să-ți scriu! 

                 

SONATE

      - Sonata I -
                 Pentru o expoziţie
Tot univesul este al meu.
Vi-l dăruiesc
E scopul expoziţiei.
Fiţi siguri că nu vă înşelaţi;
Sunt pictor,
Şi vă prezint acum
Tablou după tablou,
Ofranda mea de culori
Ca-n sonatele lui Chopin;
Aici este pictat un cântec
În măsura unică a inimii mele.
Aici este o lacrimă
Din cerul perfect.
Aici sunt umbrele neliniştite
Ale Deltei cu pescari.
Aici sunt florile de câmp -
Culorile sonore ale existenţei mele;
Pe toate acestea vi le dăruiesc !


        - Sonata II -
              Pentru o expoziţie

Sus pe înălţimi
Amurgul se agaţă
De spinările copacilor,
Se ascunde în liliacul violet...
Crizantemele-s ciufulite
De vântul amărui.
Şi fructele de toamnă
Respiră calm,
Ca’ntr-o natură moartă.
Frumos şi fără nume,
Splendid decor sonor
Cu misterele pentru care
Încă nu s-au învăţat cuvinte;
Cu dorinţele cărora
Încă nu ştiu ce sens să le dau
Şi -
Cu partea neştiută din noi:
Aş spune -
Ultimul tablou !


    - Sonată de suflet -

Cerul meu privea spre stele...
Stele mari și stele mici.
Mă privea cu ochii morţii -
Astrul meu un Con numit.
Cerul meu iartă cu ploaia...
Ploaie repede înfrântă -
Ploaia mea cânta prin stropi
Muzică necunoscută.
Muntele simţea prin ram...
Ramuri verzi, ramuri uscate...
Eu vedeam prin ochii minţii,
Muzica şoptită-n şoapte...


     - Sonata ochilor –

Iubesc ochii de orice culoare ar fi:
Cei ce văd lumea pentru mine
Şi-mi descriu natura:
Cu nume de flori, arbori şi cărări.
Cu nume de ape de-albastru şi verde:
Cu nume de ploaie și trăsnet și tunet...
Cu nume de îngheţ, și iarnă şi ger;
Cu nume de alb - de alb imaculat;
Cu nume de dor de suflet adorat.


    - Sonata anotimpurilor -

Mi-e dor de primăvara crudă,
Cu verde prins ca la cercel
Când totul naşte prinde viaţă,
Mi-e dor de primul ghiocel.
Mi-e dor de frunza de mesteacăn,
Mi-e dor de grânele-aurii;
Mi-e dor de ochii ierbii-n rouă,
De stropii ploii cenuşii...
Mi-e dor de foşnetul pădurii
Cu frunza arămiu căzând,
Mi-e dor de Dunărea ce-şi varsă,
Valu’n malul ei cel sfânt.
Mi-e dor când toamna poposeşte
Cu gând incendiat, pământul
Cu frunze galbene căzute-n codru,
Şi-n holdă-i pârguit tot fructul.
Mi-e dor de iarna sidefie
Cu-albastru’zare sau cu violet smălţat.
Mi-e dor de fulgii mlădioşi
Ce plâng metalic, cadenţat.
Mi-e dor de focul care arde,
Eu să fiu lângă fereastră,
Să văd afară cum tot ninge...
S-ascult încet Sonata noastră !

MAMA

                                       Mama


       ,, Mi-ai cântat în ceasuri grele cântecele duioșiei
       De-ai trezit în al meu Suflet cald-fiorul poeziei!
       Mi-ai citit în ceasuri sfinte stihuri vechilor Cazanii
       Răsărind credința-n Suflet ca s-o crească-n urmă anii! ,,
                                           Vasile Militaru / Mama

       Am început cu aceste versuri, considerând-o pe mama ca pe un Înger coborât din Cer, aducându-mă pe lume ca pe cel mai frumos dar, dăruit de Dumnezeu, lucrul cel mai frumos și cel mai trainic pe care-l găsește în fiecare zi.
Femeia, este cea mai frumoasă chemare și cea mai înaltă demnitate din lume atunci când slujește lui Dumnezeu, în mijlocul familiei sale, având grijă de bărbatul ei și de copii săi.
Femeia, oriunde s-ar arăta în activitățile sociale – poate fi înlocuită, însă rolul ei de mamă nu poate fi înlocuit niciodată. Mama, este cea mai mare comoară a sensibilității și imaginației noastre; este moștenirea directă și modelatoarea sufletului nostru spre a fi bun, curat, cinstit, blând, iubitor de credință și cunoaștere.  În ochii oricărei mame, arde de fiecare dată lacrima recunoștinței față de Dumnezeu atunci când vede că ființa iubită căruia i-a dat viață, îi îndestulează sufletul prin bucurii.
       O femeie are sau nu preț, dacă a dat naștere sau a crescut ori nu, un copil !
       Să ne gândim că rânduri de generații au crescut pe brațele mamelor, s-au hrănit de la sânul lor și au primit din sufletele și îndemnurile lor, toate cele bune și cele rele pentru a înfrunta viața. Acolo unde lipsește femeia, acolo unde lipsește mama, ea nu poate fi înlocuită cu nimic!
Și dacă oricare mari silințe zidite ori descoperite au fost aduse pe pământ de priceperea și iscusința bărbaților, asta se datorează tot femeii, mamele lor.
       Femeia, nu a cruțat nimic: nici pentru fericirea bărbatului ei și nici pentru creșterea copilului ei. Ca să ajungă la acest înalt și demn scop al vieții, femeia ori mama nu a cruțat nici sănătate, nici liniște, nici avere, nici fericirea pământească. În întregul univers sunt multe minuni. Capodopera creațiunii acestui univers – este femeia, este inima de mamă. O mamă bună, face mai mult decât o mie de profesori ori școli alese. Stând să cugetăm mai profund, putem vedea că lumea ar putea trăi dacă n-ar fi femei muncitoare, croitorese, bucătărese, doctorițe, avocate, profesoare, cântărețe, artiste ori poetese … însă lumea ar înceta de-a mai trăi, dacă n-ar fi mama. Dragostea de mamă trăiește aici și dincolo de moarte.
       Mama, ne modelează sufletul în cele mai diferite forme.
       Mama, nu ne lasă să ne aplecăm după voia vântului ori a furtunii.
       Mama, ne ține aproape; ne sprijină, ne îngrijește cu atenție să avem roadele cele mai bune.
       Primul gângurit al unui prunc, este mama.
Atunci când crește mai mare și se află în primejdie, pe mama o strigă. Când este la școală și vrea să-și arate notele ori premiile, la mamă vine ! Când vrea să pășească în viață, când este obosit ori îndurerat, la mamă vine: fiindcă nimeni nu-i poate aduce o mângâiere ori să-i descrețească fruntea decât mama. Numele scump de mamă, este cel dintâi și cel de pe urmă cuvânt rostit de oricare pământean.
       Azi de de ziua mamei, dăruiesc mamei mele și mamelor în viață, flori, zâmbete și bucurii. Celor ce n-au mai trăit încă să se bucure de gloria și vrednicia fiilor sau fiicelor lor, le pun o frunză de laur la picioare.

 

Din cărțile mele editate

GRAFICĂ SUCEVIȚA

         

     

În China, cu Domnul Eminescu

   16 Ianuarie 2016
Starea mea de a nu mă fi odihnit prea bine mă sâcâia cu răutate. M-am trezit de dimineață, fiindcă tot somnul îmi fusese agitat, neavând  odihna obișnuită. Mă gândeam la nopțile și diminețile de acasă. Cu ochii deschiși, priveam spre plafonul încăperii și trăiam în noianul de amintiri ce aș fi putut face în acel moment în România. M-am ridicat din pat, am tras draperiile de la fereastră și priveam uimită pe geam. Vedeam cu mare uimire prima ninsoare de la sosirea mea în China. De-a lungul străzilor, cât și pe acoperișurile vilelor din jurul hotelului Ritan, vedeam un strat subțire de zăpadă, precum praful de făină ce-l așternea mama pe masă când frământa pâine ori colăcei. Construcțiile, terasele restaurantelor, acoperișurile, cât puteam cuprinde cu vederea, copacii parcului din fața hotelului, aveau straie albe de sărbătoare, strălucind parcă la lumina gălbejită a soarelui. În mintea mea parcă totul arăta atât de frumos ca în vremea împăraților ce se plimbau în Orașul Interzis, cândva, unde totul era fără egal, în perfecțiunea lui, realizat în acest punct al spațiului și într-un segment al acelui timp. Iată, mi-am zis: s-a pogorât din cer această ofrandă de minune! Orașul părea ca un mic rai pe pământ. Un fâlfâit trecea pe sus. Era o pasăre cu aripile desfăcute deasupra clădirilor înalte. Nu m-am dumerit ce este. Din când în când, mai transmitea câte-o pârâială ușoară, până ce am pierdut-o din ochi, trecând dincolo de copacii parcului din fața hotelului.
    Priveam încă pe fereastra de hotel și-mi spuneam cu nostalgie: Doamne, ce șansă am avut să ajung aici! Fiecare popor are calități mai multe decât crede el, dar numai hărnicia muncii lui și succesul le pun în valoare! Mi-am adus aminte că peste două ore trebuia să mă revăd cu Nana și cu domnul Boroghină în holul hotelului  spre a servi micul dejun împreună. Am recitit în grabă, până să cobor, materialul din care urma să vorbesc a doua zi la Palatul Imperial, în legătură cu Eminescu.    Programul zilei care abia începea era mai lejer. Se stabilise o plimbare cu autocarul la Marele Zid Chinezesc. Mă gândeam cât au insistat Nana și domnul director Constantin Lupeanu,
cu o zi în urmă, să facem această excursie. Însă cu aceeași grabă mă gândeam să refuz a merge într-acolo, preferând să am activitatea mea mai pașnică în apropierea hotelului. Mai rămânea ceva de îndeplinit: acceptul Nanei de a renunța la acea plimbare. Domnul Boroghină văzuse Marele Zid Chinezesc de două ori, fiindcă acum era pentru a patra oară în China, datorită spectacolelor sale teatrale. A spus din start că nu-l interesează în mod excepțional. Pentru  mine special se organiza această ieșire la care s-a insistat atât de mult. Încă de la aeroport, i-am destăinuit Nanei, din slăbiciunile stării mele de sănătate, iar acum mă întrebam de ce mai  insistă atât de mult?
    După micul dejun, hotărârea Nanei a fost  fermă: Astăzi, a adăugat ea, vom vizita un muzeu de istorie și artă și un parc cu arbori extraordinari, numai de ne va rămâne timpul necesar! Ingeniozitattea ei a fost binevenită  pentru urechile mele. Nu știam cum să-i mulțumesc. Împreună, de la hotelul Ritan am plecat pe jos spre muzeul pe care urma să-l vizităm. Vântul iernii chineze, asemănător cu ploaia care răpăie pe meleagurile noastre românești, ne înșira pe la urechi, din agoniseala sa, zumzete tăioase. Din când în când, din cer mai veneau picături care vibrau peste noi, ca și cum ar fi fost căzute de sub ștreașină. Mergând aproape jumătate de oră pe jos, am ajuns în fața muzeului pe care urma să-l vizităm. Încă de la intrare, în sufletul meu se clădise o curiozitate, de parcă se învârteau sateliții în jurul meu.  Știam atât de precis, că tot ce nu am văzut vreodată, îmi va atinge memoria emoțional și va rămâne în capul meu precum ceva învălmășit, ca nişte imagini care se suprapun, ori se rup. Am rugat-o pe Nana să-mi regleze memoria telefonului spre a putea înregistra din cele auzite, spre a nu le pierde din minte. Încă de la intrare, totul era frumos și colorat. Doamna care ne făcuse primirea în muzeu, mi s-a părut că are un rol secundar. Îmbrăcată într-o ținută de jurai că-i hârtie argintată, ne-a însoțit și ne-a explicat în întregime  tot ce ne-a interesat. Așa am constatat mai târziu, la aproape o lună de la sosirea mea din China, că acea doamnă muzeograf, cu glasul ei răsunător, limpede și plăcut, avea o memorie excelentă din momentul în care a început să ne vorbească. Întrebându-ne în ce limbă dorim să ne dea amănunte, a amintit și de limba română, pe lângă engleză, franceză, italiană. Uimiți, i-am mulțumit frumos, la care dânsa a răspuns: cu mare plăcere! Despre China, aveam în memoria mea numai lucruri generale: că este un stat în Asia Centrală și Răsăriteană, se mărginește cu U.R.S.S., Mongolia și Coreea democrată. Știam că are o suprafață de 9.500.000 km. pătrați, capitala este la Pekin (Beijing), iar populația sa este formată din peste 90 % chinezi, restul fiind alte nații: ciuani, uiguri, dungani, tibetani, manciurieni, miro, mongoli, cazahi. Mai știam despre unele orașe importante, însă mai important era faptul că este o țară muntoasă cu cel mai mare munte de pe glob, Himalaya, ce trece de 8000 metri înălțime. Despre istoria Chinei știam că este printre cele mai vechi din lume, însă amănunte despre aceasta nu aveam! Doamna de la muzeu ne-a explicat cu multe detalii despre istoria Chinei. Cum s-a format primul stat sclavagist, despre primele războaie purtate în sec. III î.e.n. în jurul statului Cin.
    În perioada Cin, s-a început construirea Marelui Zid, cea mai grandioasă construcție de apărare antică împotriva hunilor, rămasă de atunci până astăzi. În sec. al X-lea, pe vremea dinastiei Tan, feudalismul chinez a atins maturitatea de înflorire, devenind un important  centru economic și cultural al Asiei. Încă de atunci s-au inventat praful de pușcă și tiparul, iar arta și cultura au căpătat o mare înflorire. 
   După o perioadă de frământare feudală (din 907 până în 960) și după domnia dinastiei Sun (dintre anii 960 şi 1279), China este ocupată de mongoli, sub stăpânirea cărora a rămas până la 1368, când, ca urmare a răscoalei pornite în 1351,  cuceritorii mongoli au fost alungați din China. În secolul al XIX-lea, în urma celor două războaie ale apusului, începe transformarea Chinei într-o semicolonie a capitalismului străin. Astfel, cu ajutorul acestui capitalism străin, jugul imperialismului manciurian s-a menținut aproape 50 de ani, după înfrângerea răscoalei taipinilor. La sfârșitul sec. al XIX-lea, China formează burghezia națională interesată de obținerea independenței țării în dezvoltarea ei capitalistă. În anul 1905, revoluționarul democrat  dr. Sun Iat-sen a creat organizația largă de luptă antiimperialistă și antifeudală (Liga revoluționară). Revoluția a izbucnit în anul 1911, iar în anul 1912, dinastia manciuriană Țin a abdicat. După primul război mondial, Japonia acaparează întreaga piață chineză dobândind, în 1915, pozițiile predominante. Sub influența Marii Revoluții din Octombrie, s-a intensificat foarte mult lupta împotriva imperialiștilor străini, a feudalilor și a burghezilor, înființându-se, în anul 1921, Partidul Comunist Chinez. După moartea lui Sun Ian-sen, în anul 1927, îi ia locul acestuia Cian Kai-si, care începe, cu ajutorul imperialismului străin, o mare acțiune: dă o lovitură de stat prin asasinarea multor comuniști. În anul 1927, începe o răscoală condusă și administrată de către de Mao Țze-dun. În 1934, are loc Marșul lung al Armatei Chineze, din sud spre nord, pe o lungime de peste 800 km. În anul 1937, imperialismul japonez începe o luptă pentru cucerirea Chinei. Primind ajutor din partea U.R.S.S. și a altor popoare iubitoare de libertate, pentru acest război civil din anul 1945, Partidul Comunist Chinez propune un guvern de coaliție. În anul 1946, armata gomindanistă a trecut la ofensivă împotriva regiunilor din nord eliberate de către Partidul Comunist Chinez, creându-se astfel al III-lea război civil, care s-a terminat în anul 1949, prin înfrângerea mișcării gomindaniste. Așa se proclamează în anul 1949, la data de 1 Octombrie, Republica Populară Chineză!
    Trecând prin câteva săli imense pline cu istoria ilustrată a Chinei, ne-am îndreptat către  sălile de artă. Cele auzite despre istoria Chinei se zbăteau în memoria mea, precum valurile Dunării, în portul Brăila. Ca și atunci, când văd imagini multe... dar nu știu care m-a impresionat! Ajunși în prima sală de artă, distinsa doamnă muzeograf ne-a vorbit mai întâi despre istoria multiseculară a Chinei în dezvoltarea tehnicii și științei care au luat un mare avânt, apoi despre artă și curentele sale. Așa am aflat amănunte extrem de interesante că arta chineză este foarte veche, deși din multele descoperiri arheologice nu au rămas cunoscute decât construcțiile din mileniul  IV î.e.n. Arhitectura ajunge între sec. III î.e.n. și sec. III e.n. la o mare înflorire. Toate acestea constau în palate pe platforme de pământ, morminte, poduri, porți imense. Între secolele IV şi VI, apar în China pagodele. Experimentându-se spre finețe combinată cu frumusețe, acestea devin, în sec. VII – X, monumentale. Odată cu pătrunderea budismului în China, aici se manifestă influența artei indiene. În perioada Sun (între 960 şi1279) se construiesc și primele temple. Caracteristice arhitecturii chineze din perioada sec. XIV – XVII, sunt pavilioanele pătrate cu un singur etaj, cu acoperișul înalt și ridicat la colțuri, sprijint pe stâlpi, clădirile din lemn pe o fundație din piatră de talie mijlocie,  palatele cu multe etaje cu terase deschise la fațadă având chioșcuri decorate cu sculpturi și picturi. O deosebită înflorire în această perioadă cunoaşte arhitectura parcurilor, în special cele din Pekin (Beijing), Hanciou și din alte orașe. În arhitectura Chinei de astăzi, tradițiile naționale se îmbină cu noile soluții și cu ultimele tehnici de sistematizare și arhitectură.
    Cele mai vechi obiecte de artă chineză (referire făcându-se la cultura ceramicii pictate și a ceramicii negre), datează din mileniile IV – III î.e.n., unde prelucrarea bronzului și a jadului este cunoscută încă din mileniul II î.e.n. Din dinastia Han (206 î.e.n. – 220 e.n.), în sculptură, ceramică, țesături, prelucrarea fildeșului, s-a afirmat o tendință realistă. După pătrunderea din belșug a budismului în China, între sec. V şi VI, a început să se dezvolte, cu mult interes, arta monumentală statutară și pictura murală. În sec. IV – VI, începe cu mare rapiditate să se răspândească pictura pe suluri de mătase și de hârtie, iar până spre sec. VIII, apare și gravura pe lemn și pe obiectele din porțelan. În timpul dinastiei Tan (618 – 907), pictura se împarte pe genuri, înregistrându-se remarcabile realizări în domeniul portretului, al picturii de gen și al peisajului. În perioada Sun (960 -1279), în arta chineză, peisajul se dezvoltă imens. Pictorii reprezentativi sunt: Go-Si, Mi Fei, Ma Iuan, Tui Bo, Ciao Țzi, Ciao Cian. Ceramica a cunoscut și ea o mare înflorire între sec. XI şi XIII. Arta Imperiului Min (1368 – 1644) creată după izgonirea mongolilor, a tins către restaurarea vechilor tradiții artistice. În jumătatea sec. XIX, arta chineză reprezentată în gravură, reflectă lupta poporului pentru independența mult dorită. De prin anii 1930 – 1940, se dezvoltă și pictura în ulei, în tuș, afișul, caricatura, precum și gravura   în lemn. Ultima noastră vizită în acest muzeu a fost către sălile special amenajate pentru gândirea filozofică a Chinei și a marilor săi gânditori. Așa am aflat că primele elemente de gândire filozofică apar în China încă de la începutul mileniului I î.e.n. În opoziție cu vechile mituri cosmogonice, în inscripțiile izolate și în cărți străvechi, se vorbește  despre particolele materiale şi despre cele 5 substanțe primordiale (pământul, metalul, lemnul, focul, apa ), despre forțele contradictorii yan și yang. Apariția acestor elemente de gândire materialistă și dialectică naivă, a determinat dezvoltarea practicii de producție, a primelor cunoștințe științifice despre natură, precum şi  intensificarea mișcării sociale în perioada orânduirii sclavagiste. În sec. VI î.e.n., exponent principal a fost Lao-țzi. Ideile sale au avut un caracter retrograd, propăvăduind pasivitatea.
În sec. VI î.e.n., apare Confucius (Cun Fu-țzi), în a cărui concepție sunt exprimate idealurile aristrocației sclavagiste. Concepțiile școlii confucianiste reprezintă principala formă de luptă între materialism și idealism. Din această perioadă, Confucius rămâne cel mai important filozof și gânditor din China. De-a lungul timpului, apar și alți gânditori: Mo-țzi, Lao-țzi, Siun-țzi, Van Ciun, Fan Cen, Cian-Țzui, Cui Si, Van Ian-min, Dai Cen, Tan Sî-tun, Sun Iat-son.
    La terminarea acestei vizite în muzeu, mă simțeam minunat, fiindcă numai așa am aflat numeroase informații despre cultura și spiritul poporului chinez, despre literatura și gândirea unui popor străvechi, care în decursul timpului a suferit diferite modificări, însă a rămas același, ca și vorbirea mijloacelor de exprimare care sunt: topica, ritmul și intonația. După vizionare, acolo, în stradă, privindu-l din nou cu luare aminte, am trăit sentimentul că am citit o carte enciclopedică despre acest mare imperiu, China! Spre seară, însoțită de Nana și de domnul Boroghină, am făcut o plimbare prin parcul din fața Hotelului Ritan, îndreptându-ne spre sediul Ambasadei României la Beijing, unde eram așteptați, pentru o scurtă vizită. Plimbându-ne pe aleile parcului, la un moment dat trecând prin preajma unor arbori imenși cu trunchiuri alburoase și ramurile de un verde închis până spre maron, am simțit un miros aromat. Venea spre noi ca un miros fin și discret, însă foarte persistent. Am întrebat ce se întâmplă? Nana ne-a mărturisit că este un parfum pe care-l dau unii copaci din acest parc, însă mirosul lor nu este dăruit permanent: are anumite etape din luna calendaristică. Spre amuzament, i-am răspuns Nanei: Știau copacii că eu și domnul Boroghină venim din România, să-l cinstim pe Domnul Eminescu! Iată surpriza! Așa s-a instalat o mare veselie în grupul nostru, încât mulți dintre trecătorii chinezi se uitau la noi cu zâmbetele lor discrete...

Text din cartea ,,În China, cu Domnul Eminescu,,