SONATE

      - Sonata I -
                 Pentru o expoziţie
Tot univesul este al meu.
Vi-l dăruiesc
E scopul expoziţiei.
Fiţi siguri că nu vă înşelaţi;
Sunt pictor,
Şi vă prezint acum
Tablou după tablou,
Ofranda mea de culori
Ca-n sonatele lui Chopin;
Aici este pictat un cântec
În măsura unică a inimii mele.
Aici este o lacrimă
Din cerul perfect.
Aici sunt umbrele neliniştite
Ale Deltei cu pescari.
Aici sunt florile de câmp -
Culorile sonore ale existenţei mele;
Pe toate acestea vi le dăruiesc !


        - Sonata II -
              Pentru o expoziţie

Sus pe înălţimi
Amurgul se agaţă
De spinările copacilor,
Se ascunde în liliacul violet...
Crizantemele-s ciufulite
De vântul amărui.
Şi fructele de toamnă
Respiră calm,
Ca’ntr-o natură moartă.
Frumos şi fără nume,
Splendid decor sonor
Cu misterele pentru care
Încă nu s-au învăţat cuvinte;
Cu dorinţele cărora
Încă nu ştiu ce sens să le dau
Şi -
Cu partea neştiută din noi:
Aş spune -
Ultimul tablou !


    - Sonată de suflet -

Cerul meu privea spre stele...
Stele mari și stele mici.
Mă privea cu ochii morţii -
Astrul meu un Con numit.
Cerul meu iartă cu ploaia...
Ploaie repede înfrântă -
Ploaia mea cânta prin stropi
Muzică necunoscută.
Muntele simţea prin ram...
Ramuri verzi, ramuri uscate...
Eu vedeam prin ochii minţii,
Muzica şoptită-n şoapte...


     - Sonata ochilor –

Iubesc ochii de orice culoare ar fi:
Cei ce văd lumea pentru mine
Şi-mi descriu natura:
Cu nume de flori, arbori şi cărări.
Cu nume de ape de-albastru şi verde:
Cu nume de ploaie și trăsnet și tunet...
Cu nume de îngheţ, și iarnă şi ger;
Cu nume de alb - de alb imaculat;
Cu nume de dor de suflet adorat.


    - Sonata anotimpurilor -

Mi-e dor de primăvara crudă,
Cu verde prins ca la cercel
Când totul naşte prinde viaţă,
Mi-e dor de primul ghiocel.
Mi-e dor de frunza de mesteacăn,
Mi-e dor de grânele-aurii;
Mi-e dor de ochii ierbii-n rouă,
De stropii ploii cenuşii...
Mi-e dor de foşnetul pădurii
Cu frunza arămiu căzând,
Mi-e dor de Dunărea ce-şi varsă,
Valu’n malul ei cel sfânt.
Mi-e dor când toamna poposeşte
Cu gând incendiat, pământul
Cu frunze galbene căzute-n codru,
Şi-n holdă-i pârguit tot fructul.
Mi-e dor de iarna sidefie
Cu-albastru’zare sau cu violet smălţat.
Mi-e dor de fulgii mlădioşi
Ce plâng metalic, cadenţat.
Mi-e dor de focul care arde,
Eu să fiu lângă fereastră,
Să văd afară cum tot ninge...
S-ascult încet Sonata noastră !

MAMA

                                       Mama


       ,, Mi-ai cântat în ceasuri grele cântecele duioșiei
       De-ai trezit în al meu Suflet cald-fiorul poeziei!
       Mi-ai citit în ceasuri sfinte stihuri vechilor Cazanii
       Răsărind credința-n Suflet ca s-o crească-n urmă anii! ,,
                                           Vasile Militaru / Mama

       Am început cu aceste versuri, considerând-o pe mama ca pe un Înger coborât din Cer, aducându-mă pe lume ca pe cel mai frumos dar, dăruit de Dumnezeu, lucrul cel mai frumos și cel mai trainic pe care-l găsește în fiecare zi.
Femeia, este cea mai frumoasă chemare și cea mai înaltă demnitate din lume atunci când slujește lui Dumnezeu, în mijlocul familiei sale, având grijă de bărbatul ei și de copii săi.
Femeia, oriunde s-ar arăta în activitățile sociale – poate fi înlocuită, însă rolul ei de mamă nu poate fi înlocuit niciodată. Mama, este cea mai mare comoară a sensibilității și imaginației noastre; este moștenirea directă și modelatoarea sufletului nostru spre a fi bun, curat, cinstit, blând, iubitor de credință și cunoaștere.  În ochii oricărei mame, arde de fiecare dată lacrima recunoștinței față de Dumnezeu atunci când vede că ființa iubită căruia i-a dat viață, îi îndestulează sufletul prin bucurii.
       O femeie are sau nu preț, dacă a dat naștere sau a crescut ori nu, un copil !
       Să ne gândim că rânduri de generații au crescut pe brațele mamelor, s-au hrănit de la sânul lor și au primit din sufletele și îndemnurile lor, toate cele bune și cele rele pentru a înfrunta viața. Acolo unde lipsește femeia, acolo unde lipsește mama, ea nu poate fi înlocuită cu nimic!
Și dacă oricare mari silințe zidite ori descoperite au fost aduse pe pământ de priceperea și iscusința bărbaților, asta se datorează tot femeii, mamele lor.
       Femeia, nu a cruțat nimic: nici pentru fericirea bărbatului ei și nici pentru creșterea copilului ei. Ca să ajungă la acest înalt și demn scop al vieții, femeia ori mama nu a cruțat nici sănătate, nici liniște, nici avere, nici fericirea pământească. În întregul univers sunt multe minuni. Capodopera creațiunii acestui univers – este femeia, este inima de mamă. O mamă bună, face mai mult decât o mie de profesori ori școli alese. Stând să cugetăm mai profund, putem vedea că lumea ar putea trăi dacă n-ar fi femei muncitoare, croitorese, bucătărese, doctorițe, avocate, profesoare, cântărețe, artiste ori poetese … însă lumea ar înceta de-a mai trăi, dacă n-ar fi mama. Dragostea de mamă trăiește aici și dincolo de moarte.
       Mama, ne modelează sufletul în cele mai diferite forme.
       Mama, nu ne lasă să ne aplecăm după voia vântului ori a furtunii.
       Mama, ne ține aproape; ne sprijină, ne îngrijește cu atenție să avem roadele cele mai bune.
       Primul gângurit al unui prunc, este mama.
Atunci când crește mai mare și se află în primejdie, pe mama o strigă. Când este la școală și vrea să-și arate notele ori premiile, la mamă vine ! Când vrea să pășească în viață, când este obosit ori îndurerat, la mamă vine: fiindcă nimeni nu-i poate aduce o mângâiere ori să-i descrețească fruntea decât mama. Numele scump de mamă, este cel dintâi și cel de pe urmă cuvânt rostit de oricare pământean.
       Azi de de ziua mamei, dăruiesc mamei mele și mamelor în viață, flori, zâmbete și bucurii. Celor ce n-au mai trăit încă să se bucure de gloria și vrednicia fiilor sau fiicelor lor, le pun o frunză de laur la picioare.

 

Din cărțile mele editate

GRAFICĂ SUCEVIȚA

         

     

În China, cu Domnul Eminescu

   16 Ianuarie 2016
Starea mea de a nu mă fi odihnit prea bine mă sâcâia cu răutate. M-am trezit de dimineață, fiindcă tot somnul îmi fusese agitat, neavând  odihna obișnuită. Mă gândeam la nopțile și diminețile de acasă. Cu ochii deschiși, priveam spre plafonul încăperii și trăiam în noianul de amintiri ce aș fi putut face în acel moment în România. M-am ridicat din pat, am tras draperiile de la fereastră și priveam uimită pe geam. Vedeam cu mare uimire prima ninsoare de la sosirea mea în China. De-a lungul străzilor, cât și pe acoperișurile vilelor din jurul hotelului Ritan, vedeam un strat subțire de zăpadă, precum praful de făină ce-l așternea mama pe masă când frământa pâine ori colăcei. Construcțiile, terasele restaurantelor, acoperișurile, cât puteam cuprinde cu vederea, copacii parcului din fața hotelului, aveau straie albe de sărbătoare, strălucind parcă la lumina gălbejită a soarelui. În mintea mea parcă totul arăta atât de frumos ca în vremea împăraților ce se plimbau în Orașul Interzis, cândva, unde totul era fără egal, în perfecțiunea lui, realizat în acest punct al spațiului și într-un segment al acelui timp. Iată, mi-am zis: s-a pogorât din cer această ofrandă de minune! Orașul părea ca un mic rai pe pământ. Un fâlfâit trecea pe sus. Era o pasăre cu aripile desfăcute deasupra clădirilor înalte. Nu m-am dumerit ce este. Din când în când, mai transmitea câte-o pârâială ușoară, până ce am pierdut-o din ochi, trecând dincolo de copacii parcului din fața hotelului.
    Priveam încă pe fereastra de hotel și-mi spuneam cu nostalgie: Doamne, ce șansă am avut să ajung aici! Fiecare popor are calități mai multe decât crede el, dar numai hărnicia muncii lui și succesul le pun în valoare! Mi-am adus aminte că peste două ore trebuia să mă revăd cu Nana și cu domnul Boroghină în holul hotelului  spre a servi micul dejun împreună. Am recitit în grabă, până să cobor, materialul din care urma să vorbesc a doua zi la Palatul Imperial, în legătură cu Eminescu.    Programul zilei care abia începea era mai lejer. Se stabilise o plimbare cu autocarul la Marele Zid Chinezesc. Mă gândeam cât au insistat Nana și domnul director Constantin Lupeanu,
cu o zi în urmă, să facem această excursie. Însă cu aceeași grabă mă gândeam să refuz a merge într-acolo, preferând să am activitatea mea mai pașnică în apropierea hotelului. Mai rămânea ceva de îndeplinit: acceptul Nanei de a renunța la acea plimbare. Domnul Boroghină văzuse Marele Zid Chinezesc de două ori, fiindcă acum era pentru a patra oară în China, datorită spectacolelor sale teatrale. A spus din start că nu-l interesează în mod excepțional. Pentru  mine special se organiza această ieșire la care s-a insistat atât de mult. Încă de la aeroport, i-am destăinuit Nanei, din slăbiciunile stării mele de sănătate, iar acum mă întrebam de ce mai  insistă atât de mult?
    După micul dejun, hotărârea Nanei a fost  fermă: Astăzi, a adăugat ea, vom vizita un muzeu de istorie și artă și un parc cu arbori extraordinari, numai de ne va rămâne timpul necesar! Ingeniozitattea ei a fost binevenită  pentru urechile mele. Nu știam cum să-i mulțumesc. Împreună, de la hotelul Ritan am plecat pe jos spre muzeul pe care urma să-l vizităm. Vântul iernii chineze, asemănător cu ploaia care răpăie pe meleagurile noastre românești, ne înșira pe la urechi, din agoniseala sa, zumzete tăioase. Din când în când, din cer mai veneau picături care vibrau peste noi, ca și cum ar fi fost căzute de sub ștreașină. Mergând aproape jumătate de oră pe jos, am ajuns în fața muzeului pe care urma să-l vizităm. Încă de la intrare, în sufletul meu se clădise o curiozitate, de parcă se învârteau sateliții în jurul meu.  Știam atât de precis, că tot ce nu am văzut vreodată, îmi va atinge memoria emoțional și va rămâne în capul meu precum ceva învălmășit, ca nişte imagini care se suprapun, ori se rup. Am rugat-o pe Nana să-mi regleze memoria telefonului spre a putea înregistra din cele auzite, spre a nu le pierde din minte. Încă de la intrare, totul era frumos și colorat. Doamna care ne făcuse primirea în muzeu, mi s-a părut că are un rol secundar. Îmbrăcată într-o ținută de jurai că-i hârtie argintată, ne-a însoțit și ne-a explicat în întregime  tot ce ne-a interesat. Așa am constatat mai târziu, la aproape o lună de la sosirea mea din China, că acea doamnă muzeograf, cu glasul ei răsunător, limpede și plăcut, avea o memorie excelentă din momentul în care a început să ne vorbească. Întrebându-ne în ce limbă dorim să ne dea amănunte, a amintit și de limba română, pe lângă engleză, franceză, italiană. Uimiți, i-am mulțumit frumos, la care dânsa a răspuns: cu mare plăcere! Despre China, aveam în memoria mea numai lucruri generale: că este un stat în Asia Centrală și Răsăriteană, se mărginește cu U.R.S.S., Mongolia și Coreea democrată. Știam că are o suprafață de 9.500.000 km. pătrați, capitala este la Pekin (Beijing), iar populația sa este formată din peste 90 % chinezi, restul fiind alte nații: ciuani, uiguri, dungani, tibetani, manciurieni, miro, mongoli, cazahi. Mai știam despre unele orașe importante, însă mai important era faptul că este o țară muntoasă cu cel mai mare munte de pe glob, Himalaya, ce trece de 8000 metri înălțime. Despre istoria Chinei știam că este printre cele mai vechi din lume, însă amănunte despre aceasta nu aveam! Doamna de la muzeu ne-a explicat cu multe detalii despre istoria Chinei. Cum s-a format primul stat sclavagist, despre primele războaie purtate în sec. III î.e.n. în jurul statului Cin.
    În perioada Cin, s-a început construirea Marelui Zid, cea mai grandioasă construcție de apărare antică împotriva hunilor, rămasă de atunci până astăzi. În sec. al X-lea, pe vremea dinastiei Tan, feudalismul chinez a atins maturitatea de înflorire, devenind un important  centru economic și cultural al Asiei. Încă de atunci s-au inventat praful de pușcă și tiparul, iar arta și cultura au căpătat o mare înflorire. 
   După o perioadă de frământare feudală (din 907 până în 960) și după domnia dinastiei Sun (dintre anii 960 şi 1279), China este ocupată de mongoli, sub stăpânirea cărora a rămas până la 1368, când, ca urmare a răscoalei pornite în 1351,  cuceritorii mongoli au fost alungați din China. În secolul al XIX-lea, în urma celor două războaie ale apusului, începe transformarea Chinei într-o semicolonie a capitalismului străin. Astfel, cu ajutorul acestui capitalism străin, jugul imperialismului manciurian s-a menținut aproape 50 de ani, după înfrângerea răscoalei taipinilor. La sfârșitul sec. al XIX-lea, China formează burghezia națională interesată de obținerea independenței țării în dezvoltarea ei capitalistă. În anul 1905, revoluționarul democrat  dr. Sun Iat-sen a creat organizația largă de luptă antiimperialistă și antifeudală (Liga revoluționară). Revoluția a izbucnit în anul 1911, iar în anul 1912, dinastia manciuriană Țin a abdicat. După primul război mondial, Japonia acaparează întreaga piață chineză dobândind, în 1915, pozițiile predominante. Sub influența Marii Revoluții din Octombrie, s-a intensificat foarte mult lupta împotriva imperialiștilor străini, a feudalilor și a burghezilor, înființându-se, în anul 1921, Partidul Comunist Chinez. După moartea lui Sun Ian-sen, în anul 1927, îi ia locul acestuia Cian Kai-si, care începe, cu ajutorul imperialismului străin, o mare acțiune: dă o lovitură de stat prin asasinarea multor comuniști. În anul 1927, începe o răscoală condusă și administrată de către de Mao Țze-dun. În 1934, are loc Marșul lung al Armatei Chineze, din sud spre nord, pe o lungime de peste 800 km. În anul 1937, imperialismul japonez începe o luptă pentru cucerirea Chinei. Primind ajutor din partea U.R.S.S. și a altor popoare iubitoare de libertate, pentru acest război civil din anul 1945, Partidul Comunist Chinez propune un guvern de coaliție. În anul 1946, armata gomindanistă a trecut la ofensivă împotriva regiunilor din nord eliberate de către Partidul Comunist Chinez, creându-se astfel al III-lea război civil, care s-a terminat în anul 1949, prin înfrângerea mișcării gomindaniste. Așa se proclamează în anul 1949, la data de 1 Octombrie, Republica Populară Chineză!
    Trecând prin câteva săli imense pline cu istoria ilustrată a Chinei, ne-am îndreptat către  sălile de artă. Cele auzite despre istoria Chinei se zbăteau în memoria mea, precum valurile Dunării, în portul Brăila. Ca și atunci, când văd imagini multe... dar nu știu care m-a impresionat! Ajunși în prima sală de artă, distinsa doamnă muzeograf ne-a vorbit mai întâi despre istoria multiseculară a Chinei în dezvoltarea tehnicii și științei care au luat un mare avânt, apoi despre artă și curentele sale. Așa am aflat amănunte extrem de interesante că arta chineză este foarte veche, deși din multele descoperiri arheologice nu au rămas cunoscute decât construcțiile din mileniul  IV î.e.n. Arhitectura ajunge între sec. III î.e.n. și sec. III e.n. la o mare înflorire. Toate acestea constau în palate pe platforme de pământ, morminte, poduri, porți imense. Între secolele IV şi VI, apar în China pagodele. Experimentându-se spre finețe combinată cu frumusețe, acestea devin, în sec. VII – X, monumentale. Odată cu pătrunderea budismului în China, aici se manifestă influența artei indiene. În perioada Sun (între 960 şi1279) se construiesc și primele temple. Caracteristice arhitecturii chineze din perioada sec. XIV – XVII, sunt pavilioanele pătrate cu un singur etaj, cu acoperișul înalt și ridicat la colțuri, sprijint pe stâlpi, clădirile din lemn pe o fundație din piatră de talie mijlocie,  palatele cu multe etaje cu terase deschise la fațadă având chioșcuri decorate cu sculpturi și picturi. O deosebită înflorire în această perioadă cunoaşte arhitectura parcurilor, în special cele din Pekin (Beijing), Hanciou și din alte orașe. În arhitectura Chinei de astăzi, tradițiile naționale se îmbină cu noile soluții și cu ultimele tehnici de sistematizare și arhitectură.
    Cele mai vechi obiecte de artă chineză (referire făcându-se la cultura ceramicii pictate și a ceramicii negre), datează din mileniile IV – III î.e.n., unde prelucrarea bronzului și a jadului este cunoscută încă din mileniul II î.e.n. Din dinastia Han (206 î.e.n. – 220 e.n.), în sculptură, ceramică, țesături, prelucrarea fildeșului, s-a afirmat o tendință realistă. După pătrunderea din belșug a budismului în China, între sec. V şi VI, a început să se dezvolte, cu mult interes, arta monumentală statutară și pictura murală. În sec. IV – VI, începe cu mare rapiditate să se răspândească pictura pe suluri de mătase și de hârtie, iar până spre sec. VIII, apare și gravura pe lemn și pe obiectele din porțelan. În timpul dinastiei Tan (618 – 907), pictura se împarte pe genuri, înregistrându-se remarcabile realizări în domeniul portretului, al picturii de gen și al peisajului. În perioada Sun (960 -1279), în arta chineză, peisajul se dezvoltă imens. Pictorii reprezentativi sunt: Go-Si, Mi Fei, Ma Iuan, Tui Bo, Ciao Țzi, Ciao Cian. Ceramica a cunoscut și ea o mare înflorire între sec. XI şi XIII. Arta Imperiului Min (1368 – 1644) creată după izgonirea mongolilor, a tins către restaurarea vechilor tradiții artistice. În jumătatea sec. XIX, arta chineză reprezentată în gravură, reflectă lupta poporului pentru independența mult dorită. De prin anii 1930 – 1940, se dezvoltă și pictura în ulei, în tuș, afișul, caricatura, precum și gravura   în lemn. Ultima noastră vizită în acest muzeu a fost către sălile special amenajate pentru gândirea filozofică a Chinei și a marilor săi gânditori. Așa am aflat că primele elemente de gândire filozofică apar în China încă de la începutul mileniului I î.e.n. În opoziție cu vechile mituri cosmogonice, în inscripțiile izolate și în cărți străvechi, se vorbește  despre particolele materiale şi despre cele 5 substanțe primordiale (pământul, metalul, lemnul, focul, apa ), despre forțele contradictorii yan și yang. Apariția acestor elemente de gândire materialistă și dialectică naivă, a determinat dezvoltarea practicii de producție, a primelor cunoștințe științifice despre natură, precum şi  intensificarea mișcării sociale în perioada orânduirii sclavagiste. În sec. VI î.e.n., exponent principal a fost Lao-țzi. Ideile sale au avut un caracter retrograd, propăvăduind pasivitatea.
În sec. VI î.e.n., apare Confucius (Cun Fu-țzi), în a cărui concepție sunt exprimate idealurile aristrocației sclavagiste. Concepțiile școlii confucianiste reprezintă principala formă de luptă între materialism și idealism. Din această perioadă, Confucius rămâne cel mai important filozof și gânditor din China. De-a lungul timpului, apar și alți gânditori: Mo-țzi, Lao-țzi, Siun-țzi, Van Ciun, Fan Cen, Cian-Țzui, Cui Si, Van Ian-min, Dai Cen, Tan Sî-tun, Sun Iat-son.
    La terminarea acestei vizite în muzeu, mă simțeam minunat, fiindcă numai așa am aflat numeroase informații despre cultura și spiritul poporului chinez, despre literatura și gândirea unui popor străvechi, care în decursul timpului a suferit diferite modificări, însă a rămas același, ca și vorbirea mijloacelor de exprimare care sunt: topica, ritmul și intonația. După vizionare, acolo, în stradă, privindu-l din nou cu luare aminte, am trăit sentimentul că am citit o carte enciclopedică despre acest mare imperiu, China! Spre seară, însoțită de Nana și de domnul Boroghină, am făcut o plimbare prin parcul din fața Hotelului Ritan, îndreptându-ne spre sediul Ambasadei României la Beijing, unde eram așteptați, pentru o scurtă vizită. Plimbându-ne pe aleile parcului, la un moment dat trecând prin preajma unor arbori imenși cu trunchiuri alburoase și ramurile de un verde închis până spre maron, am simțit un miros aromat. Venea spre noi ca un miros fin și discret, însă foarte persistent. Am întrebat ce se întâmplă? Nana ne-a mărturisit că este un parfum pe care-l dau unii copaci din acest parc, însă mirosul lor nu este dăruit permanent: are anumite etape din luna calendaristică. Spre amuzament, i-am răspuns Nanei: Știau copacii că eu și domnul Boroghină venim din România, să-l cinstim pe Domnul Eminescu! Iată surpriza! Așa s-a instalat o mare veselie în grupul nostru, încât mulți dintre trecătorii chinezi se uitau la noi cu zâmbetele lor discrete...

Text din cartea ,,În China, cu Domnul Eminescu,,

Argument la noua carte ,,În China, cu Domnul Eminescu,,

                 

    Această carte, „În China, cu Domnul Eminescu”, a fost concepută, mai întâi, în câteva proze scurte, apoi scrisă în acest mic volum, după întoarcerea  din China, unde fusesem invitată cu expoziția mea de grafică „Avem nevoie de Eminescu”, de Institutul Cultural Român din Beijing, în cadrul Zilelor Culturii Române – Ziua lui Eminescu. Spre a nu lăsa în neuitare o parte dintre întâmplările ori bucuriile de care am avut parte aici, în China, prin Domnul Eminescu, m-am hotărât să le aștern în această carte. Impresionată mai mult de frumusețea și civilizația acestei ţări,  am creionat în peniță, prin stilul graficii mele, imagini care mi-au rămas la suflet. Cu câtă pasiune am lucrat de-a lungul timpului la portretele și ilustrațiile la poezia lui, cu atâta bucurie am căutat să redau arhitectura locașurilor pe unde am fost în Beijing, impresionată de tot ce am văzut și am cunoscut. Cele câteva zile petrecute la Beijing mi s-au părut extraordinare, mai ales că, permanent, am fost înconjurată cu iubire spirituală de oameni minunați, de oameni cunoscători de limba română, mari iubitori de Eminescu, traducători și recitatori ai operei lui.
    Nu am vrut ca aceste amintiri să se scurgă încet-încet, încât eu abia să-mi aduc aminte a le zugrăvi! Am cugetat îndelung. După douăzeci, poate douăzeci și cinci de pagini presupuse a fi definitive, le-am abandonat câteva zile. Le-am cercetat din nou cu luare aminte, dându-mi seama că acest proiect nu trebuie abandonat. Întrezărindu-mă sub forma pictorului din mine, m-am așezat din nou la masa de lucru, ca și cum aș fi fost în dreapta șevaletului și, în fine, am început să-mi găsesc imaginile despre carte! Istoria expoziției “Avem nevoie de Eminescu”, numele cărții editate în anul 2013, la Ed. Nico din orașul Târgu-Mureș, a fost simplă luată ca un întreg, însă privită cu ochii minții, pare mai compli-cată, fiindcă numai cine știe despre aceste momente trăite de mine, poate să judece și să cântărească lucrurile. Spre a folosi momentele din amintirile care-mi aparțin, a trebuit să trec prin experiența acelui timp, în anul 2015. Pentru expoziția din ianuarie 2016 organizată la Beijing, a trebuit să trăiesc momentele dinlăuntrul meu, timp pe care, la un moment dat, l-am crezut mort. Zeci de perechi, gânduri descărnate mă făceau să renunț la orice expoziție, pentru totdeauna! Să renunț la scris, pentru totdeauna! Domnul Eminescu mi-a fost alături, domnul Eminescu mi-a întărit puterile! Supraviețuirea celei din China, a fost expoziția din iulie-august 2015, de la Botoșani, organizată de Universul Prieteniei din Iași, în cadrul Taberei de Creație și re-Creație, organizată de  doamna Rodica Rodean, la care am fost invitată. Prin prezența la Botoșani a unei pleiade strălucite de mari eminescologi ai culturii române: Prof. dr. Nicolae Georgescu,  Prof. dr. Theodor Codreanu, Prof. dr. Lucia Olaru-Nenati, Acad. Vasile Tărâțeanu, precum și mulți alți poeți, scriitori și critici literari, expoziția “Avem nevoie de Eminescu” s-a bucurat de un real succes prin toate aprecierile aduse. Pentru acest motiv mi s-a acordat Medalia „Teiul de Argint” și Diploma de Excelență de către Fundația Culturală GEEA, dedicată în totalitate marelui poet, fondată și patronată de doamna Elena Condrei.
    Sunt cărți asupra cărora nu te încumeți să revii, apoi să le dai spre publicare! Când  treci prin fapte neprevăzute, recunoști că existența unei cărţi nu are frontiere și merită să-i acorzi importanță, ca și cum ar fi exact nevoia de a te fi bucurat în acest timp până la scrierea ei, de toată bunătatea Luminii dintre Cer și Pământ.
    Întâlnirea cu pământul Chinei după aproape 18 ore de zbor cu avionul, întâlnirea cu oamenii de cultură chinezi, a fost punctul final de a nu renunța la scrierea ei. Expozițiile închinate Domnului Eminescu la un număr de ani de la naștere, ori de la moartea sa, m-au făcut mai cumpătată pentru acest proiect al prezentei cărți și, poate, scufundată în mare disperare, dacă nu i-aș fi acordat impor-tanța cuvenită pentru a o scrie! Tot elanul de curaj pentru această carte au fost credința mea că voi ajunge cu Domnul Eminescu acolo, și prezența mea cu adevărat pe pământul îndepărtat al Chinei! Tot elanul de curaj mi-a fost dat de frumusețea și grandoarea acestei țări, de seninătatea plină de avânt și de iubirea primită de la oamenii pe care i-am cunoscut.
   
 *Toate mulțumirile pentru curajul și echilibrul primit în definirea acestei cărți, le aduc lui Dumnezeu, recunoscătoare fiind pentru toate gândurile de inspirație la acest proiect . *
Dedic această carte cititorilor și iubitorilor de  Domnul Eminescu!
Dedic această carte prietenilor din România, dar și din China, care m-au cunoscut îndeaproape și care au avut o influență mare în scrierea ei.
Dedic această carte soțului meu, Constantin, care a avut încredere în mine, m-a încurajat, mi-a purtat de grijă și mi-a fost aproape.
Dedic această carte Institutului Cultural Român de la Beijing, pentru toate aprecierile făcute, crezând cu adevărat în mine.
Dedic această carte celor ce m-au educat și au avut o mare influență asupra vieții mele.

            15 Ianuarie 2017

Afișul Expoziției și grafică din expoziția prezentă la Institutul Cultural Român din Beijing și
Palatul Imperial.

Imagini de la vernisaj, recitalul de poezie eminesciană a domnului Emil Boroghină și sărbătorirea Zilei Domnului Eminescu.