16 Ianuarie 2016
Starea mea de a nu mă fi odihnit prea bine mă sâcâia cu răutate. M-am trezit de dimineață, fiindcă tot somnul îmi fusese agitat, neavând odihna obișnuită. Mă gândeam la nopțile și diminețile de acasă. Cu ochii deschiși, priveam spre plafonul încăperii și trăiam în noianul de amintiri ce aș fi putut face în acel moment în România. M-am ridicat din pat, am tras draperiile de la fereastră și priveam uimită pe geam. Vedeam cu mare uimire prima ninsoare de la sosirea mea în China. De-a lungul străzilor, cât și pe acoperișurile vilelor din jurul hotelului Ritan, vedeam un strat subțire de zăpadă, precum praful de făină ce-l așternea mama pe masă când frământa pâine ori colăcei. Construcțiile, terasele restaurantelor, acoperișurile, cât puteam cuprinde cu vederea, copacii parcului din fața hotelului, aveau straie albe de sărbătoare, strălucind parcă la lumina gălbejită a soarelui. În mintea mea parcă totul arăta atât de frumos ca în vremea împăraților ce se plimbau în Orașul Interzis, cândva, unde totul era fără egal, în perfecțiunea lui, realizat în acest punct al spațiului și într-un segment al acelui timp. Iată, mi-am zis: s-a pogorât din cer această ofrandă de minune! Orașul părea ca un mic rai pe pământ. Un fâlfâit trecea pe sus. Era o pasăre cu aripile desfăcute deasupra clădirilor înalte. Nu m-am dumerit ce este. Din când în când, mai transmitea câte-o pârâială ușoară, până ce am pierdut-o din ochi, trecând dincolo de copacii parcului din fața hotelului.
Priveam încă pe fereastra de hotel și-mi spuneam cu nostalgie: Doamne, ce șansă am avut să ajung aici! Fiecare popor are calități mai multe decât crede el, dar numai hărnicia muncii lui și succesul le pun în valoare! Mi-am adus aminte că peste două ore trebuia să mă revăd cu Nana și cu domnul Boroghină în holul hotelului spre a servi micul dejun împreună. Am recitit în grabă, până să cobor, materialul din care urma să vorbesc a doua zi la Palatul Imperial, în legătură cu Eminescu. Programul zilei care abia începea era mai lejer. Se stabilise o plimbare cu autocarul la Marele Zid Chinezesc. Mă gândeam cât au insistat Nana și domnul director Constantin Lupeanu,
cu o zi în urmă, să facem această excursie. Însă cu aceeași grabă mă gândeam să refuz a merge într-acolo, preferând să am activitatea mea mai pașnică în apropierea hotelului. Mai rămânea ceva de îndeplinit: acceptul Nanei de a renunța la acea plimbare. Domnul Boroghină văzuse Marele Zid Chinezesc de două ori, fiindcă acum era pentru a patra oară în China, datorită spectacolelor sale teatrale. A spus din start că nu-l interesează în mod excepțional. Pentru mine special se organiza această ieșire la care s-a insistat atât de mult. Încă de la aeroport, i-am destăinuit Nanei, din slăbiciunile stării mele de sănătate, iar acum mă întrebam de ce mai insistă atât de mult?
După micul dejun, hotărârea Nanei a fost fermă: Astăzi, a adăugat ea, vom vizita un muzeu de istorie și artă și un parc cu arbori extraordinari, numai de ne va rămâne timpul necesar! Ingeniozitattea ei a fost binevenită pentru urechile mele. Nu știam cum să-i mulțumesc. Împreună, de la hotelul Ritan am plecat pe jos spre muzeul pe care urma să-l vizităm. Vântul iernii chineze, asemănător cu ploaia care răpăie pe meleagurile noastre românești, ne înșira pe la urechi, din agoniseala sa, zumzete tăioase. Din când în când, din cer mai veneau picături care vibrau peste noi, ca și cum ar fi fost căzute de sub ștreașină. Mergând aproape jumătate de oră pe jos, am ajuns în fața muzeului pe care urma să-l vizităm. Încă de la intrare, în sufletul meu se clădise o curiozitate, de parcă se învârteau sateliții în jurul meu. Știam atât de precis, că tot ce nu am văzut vreodată, îmi va atinge memoria emoțional și va rămâne în capul meu precum ceva învălmășit, ca nişte imagini care se suprapun, ori se rup. Am rugat-o pe Nana să-mi regleze memoria telefonului spre a putea înregistra din cele auzite, spre a nu le pierde din minte. Încă de la intrare, totul era frumos și colorat. Doamna care ne făcuse primirea în muzeu, mi s-a părut că are un rol secundar. Îmbrăcată într-o ținută de jurai că-i hârtie argintată, ne-a însoțit și ne-a explicat în întregime tot ce ne-a interesat. Așa am constatat mai târziu, la aproape o lună de la sosirea mea din China, că acea doamnă muzeograf, cu glasul ei răsunător, limpede și plăcut, avea o memorie excelentă din momentul în care a început să ne vorbească. Întrebându-ne în ce limbă dorim să ne dea amănunte, a amintit și de limba română, pe lângă engleză, franceză, italiană. Uimiți, i-am mulțumit frumos, la care dânsa a răspuns: cu mare plăcere! Despre China, aveam în memoria mea numai lucruri generale: că este un stat în Asia Centrală și Răsăriteană, se mărginește cu U.R.S.S., Mongolia și Coreea democrată. Știam că are o suprafață de 9.500.000 km. pătrați, capitala este la Pekin (Beijing), iar populația sa este formată din peste 90 % chinezi, restul fiind alte nații: ciuani, uiguri, dungani, tibetani, manciurieni, miro, mongoli, cazahi. Mai știam despre unele orașe importante, însă mai important era faptul că este o țară muntoasă cu cel mai mare munte de pe glob, Himalaya, ce trece de 8000 metri înălțime. Despre istoria Chinei știam că este printre cele mai vechi din lume, însă amănunte despre aceasta nu aveam! Doamna de la muzeu ne-a explicat cu multe detalii despre istoria Chinei. Cum s-a format primul stat sclavagist, despre primele războaie purtate în sec. III î.e.n. în jurul statului Cin.
În perioada Cin, s-a început construirea Marelui Zid, cea mai grandioasă construcție de apărare antică împotriva hunilor, rămasă de atunci până astăzi. În sec. al X-lea, pe vremea dinastiei Tan, feudalismul chinez a atins maturitatea de înflorire, devenind un important centru economic și cultural al Asiei. Încă de atunci s-au inventat praful de pușcă și tiparul, iar arta și cultura au căpătat o mare înflorire.
După o perioadă de frământare feudală (din 907 până în 960) și după domnia dinastiei Sun (dintre anii 960 şi 1279), China este ocupată de mongoli, sub stăpânirea cărora a rămas până la 1368, când, ca urmare a răscoalei pornite în 1351, cuceritorii mongoli au fost alungați din China. În secolul al XIX-lea, în urma celor două războaie ale apusului, începe transformarea Chinei într-o semicolonie a capitalismului străin. Astfel, cu ajutorul acestui capitalism străin, jugul imperialismului manciurian s-a menținut aproape 50 de ani, după înfrângerea răscoalei taipinilor. La sfârșitul sec. al XIX-lea, China formează burghezia națională interesată de obținerea independenței țării în dezvoltarea ei capitalistă. În anul 1905, revoluționarul democrat dr. Sun Iat-sen a creat organizația largă de luptă antiimperialistă și antifeudală (Liga revoluționară). Revoluția a izbucnit în anul 1911, iar în anul 1912, dinastia manciuriană Țin a abdicat. După primul război mondial, Japonia acaparează întreaga piață chineză dobândind, în 1915, pozițiile predominante. Sub influența Marii Revoluții din Octombrie, s-a intensificat foarte mult lupta împotriva imperialiștilor străini, a feudalilor și a burghezilor, înființându-se, în anul 1921, Partidul Comunist Chinez. După moartea lui Sun Ian-sen, în anul 1927, îi ia locul acestuia Cian Kai-si, care începe, cu ajutorul imperialismului străin, o mare acțiune: dă o lovitură de stat prin asasinarea multor comuniști. În anul 1927, începe o răscoală condusă și administrată de către de Mao Țze-dun. În 1934, are loc Marșul lung al Armatei Chineze, din sud spre nord, pe o lungime de peste 800 km. În anul 1937, imperialismul japonez începe o luptă pentru cucerirea Chinei. Primind ajutor din partea U.R.S.S. și a altor popoare iubitoare de libertate, pentru acest război civil din anul 1945, Partidul Comunist Chinez propune un guvern de coaliție. În anul 1946, armata gomindanistă a trecut la ofensivă împotriva regiunilor din nord eliberate de către Partidul Comunist Chinez, creându-se astfel al III-lea război civil, care s-a terminat în anul 1949, prin înfrângerea mișcării gomindaniste. Așa se proclamează în anul 1949, la data de 1 Octombrie, Republica Populară Chineză!
Trecând prin câteva săli imense pline cu istoria ilustrată a Chinei, ne-am îndreptat către sălile de artă. Cele auzite despre istoria Chinei se zbăteau în memoria mea, precum valurile Dunării, în portul Brăila. Ca și atunci, când văd imagini multe... dar nu știu care m-a impresionat! Ajunși în prima sală de artă, distinsa doamnă muzeograf ne-a vorbit mai întâi despre istoria multiseculară a Chinei în dezvoltarea tehnicii și științei care au luat un mare avânt, apoi despre artă și curentele sale. Așa am aflat amănunte extrem de interesante că arta chineză este foarte veche, deși din multele descoperiri arheologice nu au rămas cunoscute decât construcțiile din mileniul IV î.e.n. Arhitectura ajunge între sec. III î.e.n. și sec. III e.n. la o mare înflorire. Toate acestea constau în palate pe platforme de pământ, morminte, poduri, porți imense. Între secolele IV şi VI, apar în China pagodele. Experimentându-se spre finețe combinată cu frumusețe, acestea devin, în sec. VII – X, monumentale. Odată cu pătrunderea budismului în China, aici se manifestă influența artei indiene. În perioada Sun (între 960 şi1279) se construiesc și primele temple. Caracteristice arhitecturii chineze din perioada sec. XIV – XVII, sunt pavilioanele pătrate cu un singur etaj, cu acoperișul înalt și ridicat la colțuri, sprijint pe stâlpi, clădirile din lemn pe o fundație din piatră de talie mijlocie, palatele cu multe etaje cu terase deschise la fațadă având chioșcuri decorate cu sculpturi și picturi. O deosebită înflorire în această perioadă cunoaşte arhitectura parcurilor, în special cele din Pekin (Beijing), Hanciou și din alte orașe. În arhitectura Chinei de astăzi, tradițiile naționale se îmbină cu noile soluții și cu ultimele tehnici de sistematizare și arhitectură.
Cele mai vechi obiecte de artă chineză (referire făcându-se la cultura ceramicii pictate și a ceramicii negre), datează din mileniile IV – III î.e.n., unde prelucrarea bronzului și a jadului este cunoscută încă din mileniul II î.e.n. Din dinastia Han (206 î.e.n. – 220 e.n.), în sculptură, ceramică, țesături, prelucrarea fildeșului, s-a afirmat o tendință realistă. După pătrunderea din belșug a budismului în China, între sec. V şi VI, a început să se dezvolte, cu mult interes, arta monumentală statutară și pictura murală. În sec. IV – VI, începe cu mare rapiditate să se răspândească pictura pe suluri de mătase și de hârtie, iar până spre sec. VIII, apare și gravura pe lemn și pe obiectele din porțelan. În timpul dinastiei Tan (618 – 907), pictura se împarte pe genuri, înregistrându-se remarcabile realizări în domeniul portretului, al picturii de gen și al peisajului. În perioada Sun (960 -1279), în arta chineză, peisajul se dezvoltă imens. Pictorii reprezentativi sunt: Go-Si, Mi Fei, Ma Iuan, Tui Bo, Ciao Țzi, Ciao Cian. Ceramica a cunoscut și ea o mare înflorire între sec. XI şi XIII. Arta Imperiului Min (1368 – 1644) creată după izgonirea mongolilor, a tins către restaurarea vechilor tradiții artistice. În jumătatea sec. XIX, arta chineză reprezentată în gravură, reflectă lupta poporului pentru independența mult dorită. De prin anii 1930 – 1940, se dezvoltă și pictura în ulei, în tuș, afișul, caricatura, precum și gravura în lemn. Ultima noastră vizită în acest muzeu a fost către sălile special amenajate pentru gândirea filozofică a Chinei și a marilor săi gânditori. Așa am aflat că primele elemente de gândire filozofică apar în China încă de la începutul mileniului I î.e.n. În opoziție cu vechile mituri cosmogonice, în inscripțiile izolate și în cărți străvechi, se vorbește despre particolele materiale şi despre cele 5 substanțe primordiale (pământul, metalul, lemnul, focul, apa ), despre forțele contradictorii yan și yang. Apariția acestor elemente de gândire materialistă și dialectică naivă, a determinat dezvoltarea practicii de producție, a primelor cunoștințe științifice despre natură, precum şi intensificarea mișcării sociale în perioada orânduirii sclavagiste. În sec. VI î.e.n., exponent principal a fost Lao-țzi. Ideile sale au avut un caracter retrograd, propăvăduind pasivitatea.
În sec. VI î.e.n., apare Confucius (Cun Fu-țzi), în a cărui concepție sunt exprimate idealurile aristrocației sclavagiste. Concepțiile școlii confucianiste reprezintă principala formă de luptă între materialism și idealism. Din această perioadă, Confucius rămâne cel mai important filozof și gânditor din China. De-a lungul timpului, apar și alți gânditori: Mo-țzi, Lao-țzi, Siun-țzi, Van Ciun, Fan Cen, Cian-Țzui, Cui Si, Van Ian-min, Dai Cen, Tan Sî-tun, Sun Iat-son.
La terminarea acestei vizite în muzeu, mă simțeam minunat, fiindcă numai așa am aflat numeroase informații despre cultura și spiritul poporului chinez, despre literatura și gândirea unui popor străvechi, care în decursul timpului a suferit diferite modificări, însă a rămas același, ca și vorbirea mijloacelor de exprimare care sunt: topica, ritmul și intonația. După vizionare, acolo, în stradă, privindu-l din nou cu luare aminte, am trăit sentimentul că am citit o carte enciclopedică despre acest mare imperiu, China! Spre seară, însoțită de Nana și de domnul Boroghină, am făcut o plimbare prin parcul din fața Hotelului Ritan, îndreptându-ne spre sediul Ambasadei României la Beijing, unde eram așteptați, pentru o scurtă vizită. Plimbându-ne pe aleile parcului, la un moment dat trecând prin preajma unor arbori imenși cu trunchiuri alburoase și ramurile de un verde închis până spre maron, am simțit un miros aromat. Venea spre noi ca un miros fin și discret, însă foarte persistent. Am întrebat ce se întâmplă? Nana ne-a mărturisit că este un parfum pe care-l dau unii copaci din acest parc, însă mirosul lor nu este dăruit permanent: are anumite etape din luna calendaristică. Spre amuzament, i-am răspuns Nanei: Știau copacii că eu și domnul Boroghină venim din România, să-l cinstim pe Domnul Eminescu! Iată surpriza! Așa s-a instalat o mare veselie în grupul nostru, încât mulți dintre trecătorii chinezi se uitau la noi cu zâmbetele lor discrete...
Text din cartea ,,În China, cu Domnul Eminescu,,
