luni, 1 iunie 2020


O poveste pentru copii, azi de 1 IUNIE, ziua copilului!




                                         Păduricea tristă


     
                     
       Dincolo de câmpurile întinse în care se jeluiau lanurile de porumb și grâu, se vedeau spinările groase ale Munților Măcinului, pe care strălucea piatra roșiatică de atât soare dogoritor. Păsările care zburdau prin arșița soarelui își băteau din când în când aripile, de spuneai că sunt îmbrăcate în hăinuțe de catifea cenușiu-argintie, menită să le păstreze temperatura corpului acolo sus, sub ceru albastru. Pe toată întinderea cât priveai grânele, munții și orizontul, totul ți se părea că se ridică în valuri, îmbrățișându-se frenetic cu razele de soare. Din inima ei, păduricea de culoarea verdelui ofilit, dă semnalele că trupul fiecărui copac abia mai scârțâie, iar ramurile își piaptănă frunzele fără vlagă. Ce zici Salcâmule Slăbănog de atâta arșiță, întreabă Plopul cel Înalt cu obrajii frunzelor pline de luciu și vitalitate. Ce să mai zic dragă frate, răspunde Salcâmul! Rămân mereu flămând de apă, iar frunzele mi se înconvoaie gălbejite de nu mă mai bucur de nimic. Știu, știu prea bine că așa este, adaugă cu limba ascuțită Salcia Pletoasă. De câte ori vine anotimpul verii, ramurile mele stau plecate și lumina soarelui abia că mai pătrunde spre scoarță. Mă uit de jur împrejur să mă bucur. Dar de unde? Furnicile fac permanent un drumuri dus-întors pe trupul meu ciupindu-mă. Vezi ramurile mele ce frumoase sunt și pline de luciu? Maica Domnului mi le-a dat! Cum așa, întreabă Salcâmul Slăbănog? Privește!  Drumeții care vin mereu în pădure, se opresc sub ramurile mele. Uneori le dăruiesc și câte o boare de răcoare picurându-le stropi peste trupurile lor. Poate că este puțin ce fac pentru ei! Așa, le vor trece sudoarea de căldura se afară și nu vor mai fi stresați peste măsură tocmai în toiul zilei! Din văzduhul cerului, cu aripile răsfrânte de oboseală se lasă peste vârfurile lor un Îngeraș plecat odată cu frații săi să cerceteze acel loc. Oprindu-se ușor fără să se facă simțit, Îngerașul privea la copacii din pădurice și ascultă discuția dintre ei. Rămâne atât de uimit deoarece nu a mai auzit copaci vorbind. Se jeleluia unul altuia și muntelui cu spinarea golașă și netedă. Îngerașul trece pe lângă ei ușor fără a fi observat și se oprește brusc pe o cărare să le asculte tainele. Salcia despletită ce avea ciorchini de ramuri tinere printre crengi, de parcă erau vrăbii cu burțile umflate, ce se clătinau de o parte și de alta dând vântul în leagăn. Uimit, Îngerașul ce abia sosise cu numele de Salatiil, cel mai mic dintre frații săi care se numea Mihaiil, Gavriil, Vriil, Rafaiil, Gudiil și Varabiil plecați cu alte treburi prin lume, își trecu mâna peste bluza sa albă, țesută la război din mătase de borangic și vede că este umezită. Entuziasmul cu care s-a apropiat de acești copaci din pădure, îl făcu să-și țină privirile îndepărtate de ei, vorbindu-le. Se opri așteptând răspunsul lor. Cu un râs șmecheros, Salcia Pletoasă, se adresă Îngerașului: și-am trimis niște strpoi în dar măi Bălănelule, fiindcă afară este luna lui cuptor! Contrariat Îngerașul îi răspunde întristat: nu sunt Bălănel! Eu sunt Îngerașul Salatiil! Am venit printre voi să vă cunosc gândurile. Este greu să ne cunoști tu gândurile noaste de copaci! Dacă ești Înger precum tot spui, spune-mi la ce gândesc acum, adaugă înțepată Salcia Pletoasă! Știu la ce gândești tu Salcie, adaugă Îngerașul; la o ploaie răcoroasă să-ți spele frunzele și furnicile care te-au pișcat să guste din apa sevei tale. Auzind răspunsul dat de Îngerașul Salatiil, Plopul cel Înalt, adaugă de îndată neîntrebat: Noi ne-am rugat de atâtea ori către Cer să primim cîte o boare de apă, dar nu am primit decât tunete și fulgere de care mult ne-am speriat. Fiecare dintre noi, fiecare plăntuță mai mică, are nevoie de apă dorind să arate prosperă din primăvară pînă toamna târziu. Apoi Salcia Pletoasă, cu limba ei ascuțită începu să vorbească lingușitor. Dacă nu ți-au plăcut stropii mei de pe cămașă, Îngerașule, roagă-te Cerului să aducă o ploaie! Rămas neclintit în jurul lor, Îngerașul Salatiil, și-a dat seama că trebuie să dezlănțuie ceva care să-i facă să nu mai sufere de sete. Uimiți de cele auzite de la Salcia Pletoasă, Plopul cel Înalt și Salcâmul Slăbănog, vorbesc Îngerașului Salatiil cu glas plăpând și smerit: Energia de Sus, ne dă mântuire și ne scapă deseori de boală, de secetă și de foamete. În fiecare zi ar trebui măcar câteva minute, să ne facem timp să ne rugăm la Domnul!
Îngerașule, tu te rogi la Domul, întreabă Salcâmul Slăbănog cu coroana sa de frunze gălbejite și triste? Eu m-am rugat deseori, însă în zadar! Simt cum toate frunzele m-au părărsit și arat jalnic! Atunci Îngerașul Salatiil s-a ridicat deadupra lor și a bătut de trei ori din aripioare. Acum plec dragii mei! Curând va veni ploaia.  Va ploua două trei zile la rând și voi vă veți bucura de apă! Voi mai veni să vă revăd. Acum, plec spre alte locuri unde este nevoie de mine. Îngerașul Salatiil își întinse aripioarele și plecă mulțumit spre alte locuri necunoscute de către Salcia Pletoasă, Plopul cel Înalt și Salcâmul Slăbănog.



joi, 17 octombrie 2019

O întâlnire de suflet



                                           



      
În data de 10 septembrie 2019, sub egida ”Asociația Scriitorilor Români din Austria”, conusă de scriitoarea Daniela Gumann și Centrul Cultural Mihai Eminescu din București, a avut loc un eveniment cultural de prestigiu sub numele de ”ROMÂNIA CITEȘTE”.
La aceste eveniment au participat  scriitori romîni din diaspora  ( Italia, Franța, Republica Moldova ) cât și din România, veniți din diferite orașe ale țării; Brăila, București, Galați, Botoșani, Iași, Vaslui, Constanța. Moderatorul acestui eveniment a fost scriitoarea Daniela Gumann și distinsa actriță  Doina Ghițescu, un om talentat care recită inconfundabil! Cu ani în urmă, la o întâlnire de Cenaclu Literar – Cetatea lui Bucur, cenaclu care face parte din L.S.R. care avea activități printre altele și la Biblioteca Metropolitană  Mihail Sadoveanu din București, Domnia Sa, mi-a recitat câteva poezii din cartea, apărută în același an 201, ”Poezii pastelate”. Recitalul, a fost dumnezeește!
Atât de mult m-a bucurat deoarece și acum îmi aduc aminte cu mare drag.
       Acum, la această întâlnire a acestui eveniment de prestigiu ”ROMÂNIA CITEȘTE”, au participat scriitori de prestigiu, membri și nemembri în Uniunea  Scriitorilor din România; poeți și prozatori de talent, mulți dintre Domniile Lor, fiindu-mi prieteni, lucru  care mă onorează.  Printre cei care au fost prezenți și au vorbit despre sfânta carte, despre scrierile dânșilor, tipărit și citit, au fost: Ștefan Dumitrescu, Vasile Poenaru, Daniela Gumann, Constantin Gumann, Cristina Crețu, Liliana Liciu, Evelyne Croitoru, Constanța Abălașei-Donosă, Liliana Albu, Maria Filipoiu, artistul plastic Mihai Cătruna, Ștefania Scurtu,  Emil Cremur, Ștefan Mârzac, Florentina Niță, Coriolan Păunescu, Ioana Sandu – pofesoară și solistă cu o voce de aur, dar și mulți alți iubitori de cultură și frumos.
După ce, fiecare dintre invitați au vorbit fiecare despre scrierile lor citind o poezie sau o proză scurtă, cei care au avut disponibile cărți personale, au oferit cu bucurie, semn că în România se citește și se face cultură. Așa mi-am tămăduit și eu sufletul cu două exemplare! Cartea  ”O carte pentru primăvara mea”, autor Cristina Crețu, și Revista
”e m i n e s c i a n a”, fondată de Mihai Cătrună.

                                          O carte pentru primăvara mea

       ”O carte pentru primăvara mea”, aparține autoarei Crisina Crețu, poet și prozator . Aceasta a părut la Ed. EIKON, București, anul 2017. Prefața este semnată de inegalabilul critic literar, Alex. Ștefănescu. Printre altele, Domnia Sa, spune despre scrisul Cristinei Crețu: ” Cristina Crețu, nu alunecă în idilism. Ea are o libertate interioară și o naturalețe  care conferă prospețime fiecărei evocări.”

   
       Evocările din carte sunt scurte, fiecare având fascinația sa. Pe rând pe rând, voi aminti prozele scrise de  Cristina Crețu în această carte: ”Am coborât dintr-un tablou, Semnul, Cenușa arsă, O ploaie de vară, Șerpi de alge, Când voi fi și eu, M-am născut într-o zi mohorâtă,  Udriște, Roadele mele, Aici mi-am lăsat tinerețea, Cămașă nouă pentru suflet”.
Frumos și sincer se destăinuie Cristina Crețu în ”Prolog” ( un argument pentru  scrierea acestei cărți, în care-și pune gândurile cu har și talent ). Iată!
       ” Am apărut târziu în familia mea, după 15 ani față de întâiul născut, 12 ani față de al doilea și opt față de un frate care a murit la sânul mamei ,sugând. Era duminică și îmi plăceau duminicile, pentru că mama se ducea la târg la Drăgănești și-mi aducea de fiecare dată, o salbă de turtă dulce. Odată de Crăciun, tata mi-a dăruit cartea  ”Sindbard marinarul”. L-am pupat până l-am albit. Știu că m-am uitat cu uimire la el, iar el îmi zâmbea cu blândețe.  Aveam vreo cinci ani. Mama încălzea apă în sobă, aducea un lighean și mă punea să-i spăl picioarele înghețate . Stăteam în genunchi și îi spălam picioarele obosite  iar tata mă mângâia pe creștet. Am ascuns într-un colț al inimii întreaga mea copilărie. Așa am simțit când am scris aceast mic volum de proză. Și aici sunt tot eu. M-am lăsat dusă de amintiri și m-am revăzut cu ochii adultului , retrăindu-le până la lacrimi.
Toți suntem eroii vieților noastre . În anul 2000, după ce am strâns din dinți vreo patru ani, am reușit să-mi cumpăr un apartament micuț. Înainte să-l am, visam o cămăruță,cam cât este holul, un loc în care să mă întind sau măcar să stau în picioare, dar să fie al meu.”
       Cât de frumos descrie Cristina Crețu, în fiecare mică proză, schimbările sale de tot felul în această viață! În același timp arată slujirea sa pentru tot ce a trebuit să abordeze ori să înfrunte pentru toți apropiații de suflet, ori pentru cei mai îndepărtați. Singurul ei lucru care i-a rămas sfânt până acum  este nădejdea, visul și rugăciunea  care i-au împlinit pe rând îmbrăcămintea ideală și potrivită! Cristina Crețu, rămâi așa cum îți este menirea și cum te-au lăsat părinții tăi, îmbrăcată în haina lui Hristos!
Felul cum ne percepe lumea pe fiecare dintre noi prin ceea ce facem, ori prin ceea ce lăsăm  în urma noastră, este și apropierea de Dumnezeu.Acesta, este cel mai mare prilej de bucurie!



                                            ” e m i n e s c i a n a ”


       Țin în mâini, Revista ” e m i n e s c i a n a ” Anul III, Nr. 3/14 – 2019. Fondator Mihai Cătrună.
Redactor șef; prof. Mirela Tolbaru
Redactori; Liliana Pintea, Gheorghe Stroia, Ecaterina Mihai, Ana Maria Dârțu.
Grafică; Mihai Cătrună
Ilustrații; Mihai Cătrună
       Fondată de un ochi avizat  în arta plastică, graficianul Mihai Cătrună, în această revistă apar articole despre arta plastică, cosmogonie, educație spirituală, muzică, teatru și altele, toate având un interes aparte pentru citit și studiu atât în diaspora, cât și în România. Între coperțile acestei reviste am întâlnit nume cunoscute în poezia și proza românească și de pretuitindeni. Nume mai puțin cunoscute, cărora revista le face o promovare  generoasă, dar și artiști plastici care înnobilează paginile acesteia.
Toate numele la un loc sunt: Mihai Cornaci, Cornelia Viziteu, Elena Buldum, Liliana Liciu, Nicolae Iosub, Daria Șișu Ploieșteanu,  Gina Zaharia, Silviu Enescu, Mariana Grigore,  Mariana Adăscăliței, Ana Onică, Daniela Gumann, Emilia Stroe, Evelyne Croitoru, Dunia Pălăngeanu, Nicolae Vălăreanu Sârbu, Felicia Jurcă, Samuel Pescariu, Cristian Petre Bălan, Mirela Vișan; Domniile Lor, servesc cuvântul, fapta și înfloresc  lucrurile așa cum stau în lumea culturală. Mentorul acestei reviste, fondatorul ei Mihai Cătrună, semnează coperta I și IV, dar și grafica interioară, ceea ce face cu putință ca textele revistei să fie puse într-o lumină aparte sub grafica Domniei Sale. Trebuie subliniat faptul că sunt extrem de surprinsă  de felul cum arată revista, dacă fac comparație cu alte reviste tipărite  pe care le-am văzut de-alungul vremii.
Asta înseamnă că ” e m i n e s c i a n a ”, este pregătită îndeajuns spre abordarea și a altor teme. Revista este larg deschisă pentru oricine face cultură cu har șidăruiește cuy mult darg din paharul bucuriei. Granița dintre natural și sintetic se estompează devenind arbitrară! Harul și munca fondatorului Mihai Cătrună, devine un flux de experiențe și trăiri, deschis oricărui om de cultură, printr-o stare de bine, de bucurie față de  aproapele său. Un om ales de Dumnezeu, nu ignoră, nu este pătimaș ori poate răzbunător. Un om ales de Dumnezeu, transmite cu ușurință sentimentele sale celor din jurul său.Printre acești oamnei de numără și Mihai Cătrună!

          16 Octombrie 2019
Constanța Abălașei-Donosă



sâmbătă, 12 octombrie 2019

MĂRITE EMINESCU poeme




Visam să-ți scriu pe-o frunză
                                 Lui Eminescu,

Visam să-ți scriu pe-o frunză, Eminul meu iubit,
pe la apusul serii când tu vei fi murit.
visam să îți mai spun, din tainele ascunse
de dorul cel știut, pentru tine ce-am avut.

Am visat că vin la tine cu crenguțe de alun
taina să-mi răstălmăcești, prin ce-i rău și ce e bun. 
la umbra pădurii de pin mi-aș dori să fiu,
să împărtășesc cuvântul din cele ce scriu!


       Am întrebat ieri vântul
 Am întrebat ieri vântul de ce bate-n codrul tău?
sunt când vesel, sunt când trist, n-am văzut ochiul său.
el, e risipit în scris pe sub geana de lumină, 
cu gândul mângâie norii când e hotărât să vină. 
vine ca frunza-n cădere cu lumina pe-al său chip,
și ca valul precum cerul țărmul mării de nisip.

Am întrebat ieri vântul, dacă-ai fost astăzi prin codru,
mi-a răspuns că ești mereu și tot cânți din depărtări
pentru toți îndrăgostiții din acele patru zări.
alinți ochii prin cuvinte din poveștile de dor
și ștergi lacrimile sfinte, amantelor care mor!

               Poem pentru universul  tău 

Eminule, poezia-ți este despre mare, cer și stele,
codri și ape celeste, câmpuri largi de albăstrele .
din tainele dorințelor prin poeme neuitate ,
ai fost mirul poeților pentru inimi tulburate.

Eminule, poezia ta sfântă sclipește elegia tuturor, 
prin Rugă Maicii Domnului și îngeri păzitori.
din zâmbetul tău luminat, dorul ți-a ars pâlpâind
lângă floarea cea albastră ce Bălăucăi ai dăruit!
    


                  Poetul meu neînțeles

Poetul meu neînțeles, din mare adevăr
cuvintele-ți scrise au ars, pe rug de nemuriri.
ai primenit ființe prin tainele iubirii, 
citindu-te-n emoții în clipa despărțirii.
De la tine am primit cuminecătura
din frumusețea eternă, cum ți-a fost făptura!
ai cuprins tot necuprinsul, inima gândului
cuvinte pentru oricare, prin citirea Luceafărului.

Flori albastre și mai albe, păsărele suspinând
printre ramuri visătoare, și sub stele adormind.
zorelele înflorite frumos le-ai cântat,
și rochița rândunicii de sub cerul luminat.
Ruga cea adevărată din diversitatea lumii
iubită și adorată de ochiul luminii!
sub țesături mărunte de cuvinte hărăzite,
făcuta-i tu din ele și frunzele să cânte!
Ne-ai plimbat în timp și spațiu și-n lumina dintre aștri,
în adâncul pământului, sărutul mormântului.
ne-ai plimbat prin poezie, prin iubirea trecătoare
prin versul netrecător, pentru lumea viitoare!    


   
       Mărite Eminescu   

Înveșnicește-mă să-ți scriu, Mărite Eminescu
nemărginire de cuvinte și să-ți citesc din versul tău. 

vers închinat florilor albastre și lacrimilor mute ,
codrilor verzi-cafenii, unde păsări stau să cânte.
Înveșnicește-mă să-ți scriu, Mărite Eminescu
cu fiecare dimineață, prin răsărit de soare, 
seara la apus, ori noaptea când totul doarme.
Înveșnicește-mă să-ți scriu, Mărite Eminescu,
sub Luceafărul de Sus ce ochiul nu și-a stins.
Când stau la malul mării culcată pe nisip
sub clar de lună, privesc la el cu dor și cu alint.
Mărite Eminescu, înveșnicește-mă să-ți scriu! 


                 


vineri, 1 iunie 2018

SONATE


      - Sonata I -
                 Pentru o expoziţie
Tot univesul este al meu.
Vi-l dăruiesc
E scopul expoziţiei.
Fiţi siguri că nu vă înşelaţi;
Sunt pictor,
Şi vă prezint acum
Tablou după tablou,
Ofranda mea de culori
Ca-n sonatele lui Chopin;
Aici este pictat un cântec
În măsura unică a inimii mele.
Aici este o lacrimă
Din cerul perfect.
Aici sunt umbrele neliniştite
Ale Deltei cu pescari.
Aici sunt florile de câmp -
Culorile sonore ale existenţei mele;
Pe toate acestea vi le dăruiesc !


        - Sonata II -
              Pentru o expoziţie

Sus pe înălţimi
Amurgul se agaţă
De spinările copacilor,
Se ascunde în liliacul violet...
Crizantemele-s ciufulite
De vântul amărui.
Şi fructele de toamnă
Respiră calm,
Ca’ntr-o natură moartă.
Frumos şi fără nume,
Splendid decor sonor
Cu misterele pentru care
Încă nu s-au învăţat cuvinte;
Cu dorinţele cărora
Încă nu ştiu ce sens să le dau
Şi -
Cu partea neştiută din noi:
Aş spune -
Ultimul tablou !


    - Sonată de suflet -

Cerul meu privea spre stele...
Stele mari și stele mici.
Mă privea cu ochii morţii -
Astrul meu un Con numit.
Cerul meu iartă cu ploaia...
Ploaie repede înfrântă -
Ploaia mea cânta prin stropi
Muzică necunoscută.
Muntele simţea prin ram...
Ramuri verzi, ramuri uscate...
Eu vedeam prin ochii minţii,
Muzica şoptită-n şoapte...


     - Sonata ochilor –

Iubesc ochii de orice culoare ar fi:
Cei ce văd lumea pentru mine
Şi-mi descriu natura:
Cu nume de flori, arbori şi cărări.
Cu nume de ape de-albastru şi verde:
Cu nume de ploaie și trăsnet și tunet...
Cu nume de îngheţ, și iarnă şi ger;
Cu nume de alb - de alb imaculat;
Cu nume de dor de suflet adorat.


    - Sonata anotimpurilor -

Mi-e dor de primăvara crudă,
Cu verde prins ca la cercel
Când totul naşte prinde viaţă,
Mi-e dor de primul ghiocel.
Mi-e dor de frunza de mesteacăn,
Mi-e dor de grânele-aurii;
Mi-e dor de ochii ierbii-n rouă,
De stropii ploii cenuşii...
Mi-e dor de foşnetul pădurii
Cu frunza arămiu căzând,
Mi-e dor de Dunărea ce-şi varsă,
Valu’n malul ei cel sfânt.
Mi-e dor când toamna poposeşte
Cu gând incendiat, pământul
Cu frunze galbene căzute-n codru,
Şi-n holdă-i pârguit tot fructul.
Mi-e dor de iarna sidefie
Cu-albastru’zare sau cu violet smălţat.
Mi-e dor de fulgii mlădioşi
Ce plâng metalic, cadenţat.
Mi-e dor de focul care arde,
Eu să fiu lângă fereastră,
Să văd afară cum tot ninge...
S-ascult încet Sonata noastră !


marți, 29 mai 2018

MAMA

                                       Mama


       ,, Mi-ai cântat în ceasuri grele cântecele duioșiei
       De-ai trezit în al meu Suflet cald-fiorul poeziei!
       Mi-ai citit în ceasuri sfinte stihuri vechilor Cazanii
       Răsărind credința-n Suflet ca s-o crească-n urmă anii! ,,
                                           Vasile Militaru / Mama

       Am început cu aceste versuri, considerând-o pe mama ca pe un Înger coborât din Cer, aducându-mă pe lume ca pe cel mai frumos dar, dăruit de Dumnezeu, lucrul cel mai frumos și cel mai trainic pe care-l găsește în fiecare zi.
Femeia, este cea mai frumoasă chemare și cea mai înaltă demnitate din lume atunci când slujește lui Dumnezeu, în mijlocul familiei sale, având grijă de bărbatul ei și de copii săi.
Femeia, oriunde s-ar arăta în activitățile sociale – poate fi înlocuită, însă rolul ei de mamă nu poate fi înlocuit niciodată. Mama, este cea mai mare comoară a sensibilității și imaginației noastre; este moștenirea directă și modelatoarea sufletului nostru spre a fi bun, curat, cinstit, blând, iubitor de credință și cunoaștere.  În ochii oricărei mame, arde de fiecare dată lacrima recunoștinței față de Dumnezeu atunci când vede că ființa iubită căruia i-a dat viață, îi îndestulează sufletul prin bucurii.
       O femeie are sau nu preț, dacă a dat naștere sau a crescut ori nu, un copil !
       Să ne gândim că rânduri de generații au crescut pe brațele mamelor, s-au hrănit de la sânul lor și au primit din sufletele și îndemnurile lor, toate cele bune și cele rele pentru a înfrunta viața. Acolo unde lipsește femeia, acolo unde lipsește mama, ea nu poate fi înlocuită cu nimic!
Și dacă oricare mari silințe zidite ori descoperite au fost aduse pe pământ de priceperea și iscusința bărbaților, asta se datorează tot femeii, mamele lor.
       Femeia, nu a cruțat nimic: nici pentru fericirea bărbatului ei și nici pentru creșterea copilului ei. Ca să ajungă la acest înalt și demn scop al vieții, femeia ori mama nu a cruțat nici sănătate, nici liniște, nici avere, nici fericirea pământească. În întregul univers sunt multe minuni. Capodopera creațiunii acestui univers – este femeia, este inima de mamă. O mamă bună, face mai mult decât o mie de profesori ori școli alese. Stând să cugetăm mai profund, putem vedea că lumea ar putea trăi dacă n-ar fi femei muncitoare, croitorese, bucătărese, doctorițe, avocate, profesoare, cântărețe, artiste ori poetese … însă lumea ar înceta de-a mai trăi, dacă n-ar fi mama. Dragostea de mamă trăiește aici și dincolo de moarte.
       Mama, ne modelează sufletul în cele mai diferite forme.
       Mama, nu ne lasă să ne aplecăm după voia vântului ori a furtunii.
       Mama, ne ține aproape; ne sprijină, ne îngrijește cu atenție să avem roadele cele mai bune.
       Primul gângurit al unui prunc, este mama.
Atunci când crește mai mare și se află în primejdie, pe mama o strigă. Când este la școală și vrea să-și arate notele ori premiile, la mamă vine ! Când vrea să pășească în viață, când este obosit ori îndurerat, la mamă vine: fiindcă nimeni nu-i poate aduce o mângâiere ori să-i descrețească fruntea decât mama. Numele scump de mamă, este cel dintâi și cel de pe urmă cuvânt rostit de oricare pământean.
       Azi de de ziua mamei, dăruiesc mamei mele și mamelor în viață, flori, zâmbete și bucurii. Celor ce n-au mai trăit încă să se bucure de gloria și vrednicia fiilor sau fiicelor lor, le pun o frunză de laur la picioare.

 

Din cărțile mele editate